Împarte cu prietenii










Submit

Neglorioasele retrageri

De fie­care dată când cobor de pe munte, mai ales atunci când am zăbo­vit mai multă vreme sus, am sen­za­ția că mă stre­cor pe furiș, ca și cum tre­buie să mă recu­nosc învins și să plec îna­poi, în lumea măruntă din care am venit. În acest sen­ti­ment se ames­tecă și un fel de regret că nu mai rămân, că nu este cale de a-mi croi viața într-un fel în care să pot stă­rui acolo, sus. Poate că ar fi tre­buit să mă fac caba­nier — s-ar putea să mi se fi potri­vit ros­tul acesta, dar aceasta are să rămână mereu o între­bare fără răs­puns, pen­tru că acum e prea târ­ziu pen­tru a încerca.

Mun­tele dă măsura carac­te­ru­lui pen­tru fie­care călă­tor care-l urcă. Atunci când te încre­din­țezi ție și cama­ra­zi­lor cu care por­nești la drum, când te expui legi­lor mun­te­lui și când tai legă­tu­rile cu teh­no­lo­gia modernă, ești doar tu față în față cu pro­priul tău eu. Pre­țul tău se măsoară în pute­rea de a îndura mai mult decât cre­deai că poți, de a fi soli­dar cu cei de lângă tine și de a per­se­vera când ai pier­dut spe­ranța. Poți fi sigur că mun­tele îți va dră­mui acest preț în fie­care zi, în fie­care ceas, punându-te mereu la încer­care pen­tru a-ți dovedi ție ade­vă­rata ta valoare.

Aud une­ori expre­sia "a-și măsura pute­rile cu mun­tele" și zâm­besc de fie­care dată, pen­tru nu-i nimic mai absurd decât a-ți închi­pui că ar exista vreo­dată putința unei ast­fel de com­pe­ti­ții. Este exclusă de la bun înce­put prin dis­pro­por­ția de forțe și enorma dife­rență de dura­bi­li­tate. Sin­gu­rul exa­men pe care îl dai pe munte este acela cu ima­gi­nea pro­priei tale con­sti­tu­ții fizice și morale — tre­buie să răs­punzi la între­ba­rea dacă ești sau nu așa cum te pre­tinzi. Și ori­cât de bine ai răs­punde la această între­bare, când cobori simți că ai fost până la urmă mai slab decât ai fi vrut să fii, că ai fi putut fi mai mult decât ai fost, că ai fi putut da mai mult decât ai dat. De aceea, dacă ai fost acolo și cu sufle­tul, nu doar cu tru­pul, cobo­rârea o simți ca pe o mică înfrân­gere.

* * *

Prima zi a înce­put în Bucu­rești, la Gara de Nord. Am ple­cat dimi­neață devreme, cu gân­dul să ajun­gem pe munte cât mai repede și chiar așa s-a și întâm­plat. Lucru­rile s-au întâm­plat feri­cit pen­tru noi — la Zăr­nești am găsit un dis­pe­ce­rat de taxi care, pen­tru 100 de lei, ne-a aran­jat rapid o mașină, nu doar până la Pla­iul Foii, ci chiar până la can­to­nul Rudă­rita. Asta însemna încă 9 kilo­me­tri de drum fores­tier scu­tiți, adică două ore de mers prin soare, ceea ce nu era de lepă­dat. Am urcat pri­mele pante — des­tul de abrupte — și după doar două cea­suri eram deja sus. Spre seară am tre­cut de vâr­ful Lerescu (1690 m) și am cam­pat într-o poie­niță chiar la limita golu­lui alpin. A fost o seară cu foc de tabară — sin­gura de alt­fel pen­tru că apoi am lăsat pădu­rea în urmă — cu un strop de vodcă și slă­nină friptă și cu obiș­nu­ita vervă a ori­că­rui înce­put.

[fla­ga­l­lery gid=49 name=Carpatii-Meridionali]

A doua zi am înce­put urcu­șul spre golul alpin. Am tre­cut pe rând de vâr­ful Comi­sul (1883 m), apoi Luțele (2176 m) și în fine Bere­vo­escu (2300 m) -urcu­șul a deve­nit tot mai intens, iar soa­rele tot mai arză­tor. De alt­fel pe tot dru­mul am avut parte de o vreme înso­rită, cu un soare fier­binte care ardea pie­lea în doar câteva ore — cum ne stă­tea bine, nici unul din­tre noi nu luase crema de pro­tec­ție solară. Ime­diat după fos­tul refu­giu Bere­vo­escu (care e com­plet imprac­ti­ca­bil din cauza dis­tru­ge­rii) am găsit un izvor chiar în potecă, ceea ce ne-a pri­le­juit pauza de masă și de hidra­tare. Prân­zul meu con­sta în batoane pro­teice sau batoane de cere­ale cu cio­co­lată — din cauza efor­tu­lui nici nu-mi prea venea să mănânc alt­ceva. Am con­ti­nuat pe sub Pie­trele Popii (2229 m), către vâr­ful Bră­tila (2274 m), apoi Cur­mă­tura Bră­ti­lei unde am găsit un refu­giu Sal­va­mont des­pre care n-aveam nici o infor­ma­ție, dar care e bine­ve­nit. Pe drum am găsit des­tul de des urmele pre­zen­ței urși­lor: din loc în loc pămân­tul era plin de lână bătă­to­rită, semn că acolo o oaie își găsise sfâr­și­tul și doar blana mai rămă­sese din ea. Am tre­cut pe sub Ludi­șo­rul (2307 m) până în Șaua Zâr­nei, unde — după o cobo­râre abruptă care ne-a încer­cat genun­chii — am ajuns la noul refu­giu. L-am găsit gol, doar pen­tru noi și ne-am insta­lat feri­ciți să nu mai tre­bu­iască să ridi­căm cor­tu­rile. Căl­dura pri­mu­su­ri­lor a încă­l­zit puțin încă­pe­rea, iar supele și cea­iul ne-au încă­l­zit pe dină­un­tru. Am găsit și sem­nal GSM, deci am putut vorbi acasă. Totul era minu­nat.

[fla­ga­l­lery gid=50 name=Carpatii-Meridionali]

A treia zi a înce­put furt­u­nos cu mun­tele Lea­ota. Un urcuș sus­ți­nut până la 2312 m, care a anun­țat o zi grea. Am mers cu mici ascen­siuni și cobo­râri pe sub vâr­ful La Fun­dul Bân­dei (2454 m), pe dea­su­pra lacu­lui Urlea și apoi pe sub vâr­ful Iezer (2429 m), apoi un lung par­curs pe curba de nivel până în Fereas­tra Mare a Sâm­be­tei. Am făcut popas de prânz, mai greu era cu hidra­ta­rea. Ne pro­pu­se­sem să ajun­gem la Por­tița Viș­tei, dar până acolo mai erau vreo patru ore de mers, iar apa era deja pe ter­mi­nate. O apli­ca­ție de tele­fon a fost sal­va­toare (OS Map) — ea indica un izvor la vreo 200 m sub noi, așa că am ple­cat în cău­ta­rea lui. L-am găsit rela­tiv repede și, deși cur­gea extrem de ane­mic, în jumă­tate de oră am strâns vreo cinci litri de apă rece care ne-au aju­tat să con­ti­nuăm. Iar con­ti­nu­a­rea a fost devas­ta­toare: Slă­nina (2268 m), Gălă­șescu Mic (2398 m), Gălă­șescu Mare (2470 m), Gal­be­nele (2436 m) și Hâr­topu Ursu­lui (2454 m). Toate cu urcu­șuri abrupte urmate de cobo­râri teme­i­nice, așe­zate parcă anume pen­tru a pre­găti urmă­to­rul urcuș. După ultima muchie am zărit în sfâr­șit refu­giul Viș­tea Mare, chiar sub Mol­do­veanu, inun­dat de soa­rele care se apro­pia de asfin­țit. În refu­giu erau deja șapte călă­tori, patru polo­nezi și trei români, iar capa­ci­ta­tea teo­re­tică era de zece — au fost de acord să ne înghe­suim nițel și să înca­pem toți unspre­zece. Până la urmă am fost trei­spre­zece — pe la nouă și ceva, pe întu­ne­ric, au mai sosit doi dru­meți care nu mai aveau nici o șansă să găsească loc de cam­pare pe întu­ne­ric, așa că am accep­tat toți să doarmă pe jos, lângă pri­ciuri. De fapt nici nu era mare dife­rență față de noi, doar că erau mai jos, dar dacă aveau saci de dor­mit buni nu se sim­țea dife­rența și ori­cum era mai bine decât în cort.

[fla­ga­l­lery gid=51 name=Carpatii-Meridionali]

Dimi­neața celei de-a patra zile a fost la fel de înso­rită și căl­du­roasă. În fața noas­tră se ridica muchia abruptă a Viș­tei, sin­gura cale de acces către Mol­do­veanu. Am urcat ajutându-ne de mâini, pe alo­curi într-o mică probă de alpi­nism, dar am răz­bit până sus. Am lăsat ruc­sa­cii și am făcut dru­mul către Mol­do­veanu fără gre­u­tate — sunt câteva locuri unde e din nou nevoie de un pic de căță­rare, fără însă să fie nevoie de cunoș­tințe spe­ci­ale, dar difi­cil de abor­dat cu ruc­sa­cul în spate. Am cobo­rât apoi de par­tea cea­laltă a vâr­fu­lui și am înce­put să resim­țim efor­tul zile­lor ante­ri­oare, așa că ne-am gân­dit să ne acor­dăm o etapă mai ușoară. Așa a apă­rut ideea de a coborî la cabana Podragu, unde să mân­căm ceva cald și să dor­mim într-un pat. Nimic nu era mai ten­tant. Am apu­cat deci prin Șaua Orza­nei, pe sub vâr­ful Cora­bia (2406 m) și apoi am urcat spre vâr­ful Podragu (2461 m). Din Șaua Podragu am cobo­rât apoi către cabană. Nici­o­dată n-a fost mai bună o supă de roșii și o iah­nie de fasole. Cât des­pre berea Ursus… ce să zic… nu știam că e așa hidra­tantă 🙂

[fla­ga­l­lery gid=52 name=Carpatii-Meridionali]

* * *

M-am întors din Făgă­raș mai repede decât aș fi vrut. Ca un făcut, în ace­lași loc ca și acum 26 de ani a tre­buit să renunț — de data asta n-a fost lipsa pro­vi­zi­i­lor, ci genun­chiul drept care a pârâit cam urât când cobo­ram de pe Mol­do­veanu. M-am temut să con­ti­nui dru­mul, gândindu-mă că urmează etape difi­cile — lacul Căl­țun, apoi Negoiu și Suru — așa că am hotă­rât să cobor, în timp ce pri­e­te­nii mei au con­ti­nuat. De la cabana Podragu, pe ace­lași drum, pe ace­eași potecă pre­cum acum 26 de ani, am sim­țit regre­tul ple­că­rii, lăsând în urmă cres­tele mun­te­lui care mă pri­veau parcă iro­nic de la înăl­țime. Aveam inima plină de cele văzute, de bucu­ria de a fi res­pi­rat din nou fru­mu­se­țea mun­te­lui, dar — ca întot­dea­una — nu puteam să îmi împie­dic păre­rea de rău pen­tru ple­ca­rea pre­ma­tură. Am pri­vit de mai multe ori îna­poi, peste umăr, cu sen­ti­men­tul unei oare­care biru­ințe, con­fir­mată de efor­tul făcut și de reu­șita de a-mi fi învins limi­tele. Făgă­ra­șul a rămas în urmă, învă­luit în măre­ția sa solemnă, numărându-mi pașii gră­biți ai încă unei neglo­ri­oase retra­geri.

* * *

Pen­tru cei inte­re­sați, iată și tra­seul pe Goo­gle Maps.

Vizu­a­li­zare hartă mărită


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Alice

    Dum­ne­ze­ule mare, ce fru­mos.
    Lasă, Sorin, pen­tru noi, ori­cum, ești înving­ă­tor. Știi cum umblă vorba pe aici, ne uităm la cale, la drum, doar n-o să ne împie­di­căm de-o retra­gere.

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *