În vizită la țar

Am rămas dator cu poves­tea unei excur­sii mai vechi, la Velico Târ­novo. S‐a întâm­plat cu ceva timp în urmă, e aproape o lună de atunci – ne‐am hotă­rât să ieșim undeva, ne‐am suit în mașină și am por­nit spre Bul­ga­ria. Așa cum se întâm­plă une­ori când iei deci­zii sub imbol­dul unui impuls de moment, eve­ni­men­tele din jur tind să devină și ele sur­prin­ză­toare, une­ori chiar intem­pes­tive. În ziua aceea, pen­tru prima dată de când am cont la ei, ING‐ul a avut pro­bleme majore cu sis­te­mul de ATM‐uri și cu Inter­net banking‐ul. Am ple­cat la drum cu des­tul de puțin nume­rar și cu asi­gu­ra­rea că se lucrează la reme­di­e­rea pro­ble­mei, dar am avut o strân­gere de inimă tot dru­mul, gândindu‐mă că aș putea avea difi­cul­tăți cu banii. Din feri­cire, n‐a fost cazul.

Am por­nit spre Giur­giu pe cen­tura Bucu­rești­u­lui. Tre­buie să spun că e un mod foarte prost de a începe o călă­to­rie – tra­fi­cul infer­nal și cali­ta­tea dru­mu­lui îți strică che­ful de la înce­put. Pro­ba­bil că ar fi fost mai bine s‐o iau prin oraș, deși nici așa n‐ar fi fost mai puțin aglo­me­rat. Dru­mul spre Giur­giu, după podul peste Argeș, e rezo­na­bil, chiar dacă mai trece prin câteva loca­li­tăți, așa că am câști­gat puțin timp. Aju­nși la Giur­giu am orbe­căit nițel ca să găsim direc­ția spre podul către Ruse, dar până la urmă am nime­rit. Adică am nime­rit într‐un labi­rint de alei și scu­a­ruri, prin care se găseau câteva mașini par­cate și nici o plă­cuță care să‐ți arate pe unde s‐o iei ca să ajungi în punc­tul de tre­cere a fron­ti­e­rei. Am cre­zut că sunt eu mai împie­di­cat, dar în spa­tele meu au mai venit mașini și toată lumea a pățit la fel: se învâr­teau dez­o­rien­tați prin­tre ale­ile res­pec­tive, care ară­tau ca par­ca­rea unui mall. Într‐un final am ajuns unde tre­buia, am ară­tat bule­ti­nele și am pur­ces spre pod.

Iar podul a fost o sur­priză extrem de "plă­cută". Ori­cine intră în Româ­nia pe la Giur­giu are parte de o ima­gine corectă și com­pletă a infras­truc­tu­rii țării noas­tre. De la jumă­ta­tea podu­lui, de unde începe efec­tiv par­tea română, asfal­tul este ase­zo­nat cu niște gropi fru­moase și sănă­toase, pe care tre­buie să le oco­lești pen­tru că prin ele nu se poate trece. După ce această probă de îndemâ­nare șofe­rească este tre­cută, urmează proba de orien­tare: cum ajungi nu‐se‐știe‐unde pe un drum nu‐se‐știe‐care. Musa­fi­rul nos­tru este deci pre­gă­tit de la bun înce­put pen­tru pro­vo­că­rile dru­mu­ri­lor româ­nești, nemai­pu­nând la soco­teală exce­lenta pro­pa­gandă făcută turis­mu­lui româ­nesc.

Să reve­nim. Am tre­cut Dună­rea, am luat bulgaro‐vignetă și ne‐am așe­zat la drum. Până la Velico Târ­novo sunt cam 110 km pe care i‐am par­curs în vreo oră jumă­tate. Nu mai pome­nesc des­pre dru­muri și fap­tul că erau foarte libere – am spus deja asta. După ce am ieșit din Ruse pei­sa­jul a deve­nit foarte plă­cut, iar influ­en­țele greco‐mediteraneene din ce în ce mai evi­dente. Apro­pi­e­rea de Velico este anun­țată de un foarte fru­mos defi­leu al râu­lui Yan­tra, cu o vale neo­biș­nuit de largă și păduri care cobo­ară până la râu și por­nesc de sub pere­ții cal­ca­roși ai che­i­lor.

Intra­rea în oraș e cât se poate de ori­gi­nală: șoseaua trece printr‐un mic tunel, săpat în dea­lul pe care se găsesc con­struc­ții. Ima­gi­nea e foarte pito­rească și dă o primă notă bună din par­tea vizi­ta­to­ru­lui. Am intrat pe stră­zile către cetate și am găsit un loc de par­care rela­tiv ușor, deși ora­șul era des­tul de aglo­me­rat. Iar de aici lucru­rile s‐au com­pli­cat, în sti­lul cla­sic bal­ca­nic. Pen­tru că bul­ga­rii sunt și ei "au bout de l'orient ou tout est pos­si­ble".

La intra­rea în cetate era zarvă mare. Multe cami­oane adu­ceau pie­triș și nisip pen­tru niște lucrări de repa­ra­ții la stradă. Praf până în cer, zgo­mot infer­nal. Am cum­pă­rat bilete de intrare în cetate și am fugit cât mai repede de șan­ti­e­rul res­pec­tiv. De ce n‐or fi repa­rat strada în afara sezo­nu­lui turis­tic? În cetate lume multă, o coloană de oameni urca pe deal spre bise­rica din vârf, o altă coloană cobora. Inscrip­ți­ile erau puțin­tele, cu infor­ma­ții des­tul de teh­nice des­pre deta­li­ile arhe­o­lo­gice. Nu prea am înțe­les mare lucru din isto­ria cetă­ții. Bise­rica cen­trală, deși orto­doxă, m‐a sur­prins prin ame­na­ja­rea moder­nistă – când intri nu ai sen­za­ția isto­riei locu­lui, ci a unei încă­peri cu o mis­tică stra­nie, parcă apar­ținând unei secte. Jude­când după impor­tanța isto­rică a aces­tei cetăți, capi­tală a celui de‐al doi­lea țarat bul­gar, m‐aș fi aștep­tat la mult mai mult.

Am cobo­rât și am vrut să ajun­gem la bise­rica Sfân­tul Dimi­trie, dar ar fi tre­buit să tra­ver­săm întreg șan­ti­e­rul, ceea ce era impo­si­bil, iar altă cale de acces nu exista decât dacă am fi făcut un mare ocol și am fi venit din par­tea cea­laltă, pen­tru că ne aflam pe cul­mea pre­lun­gită a unui deal. Drept pen­tru care am renun­țat.

Ne‐am dus în schimb să vedem cen­trul vechi al ora­șu­lui, cu stră­du­țele pre­zen­tate în mai toate pli­an­tele turis­tice. E într‐adevăr fru­mos, iar sti­lul arhi­tec­tu­ral este vădit influ­en­țat de veci­nă­ta­tea cu gre­cii și zona medi­te­ra­ne­eană. Peste tot e o com­bi­na­ție de pia­tră cal­ca­roasă, lemn și var alb, foarte pito­rească. Păcat doar de lipsa de grijă pen­tru deta­lii: teh­no­lo­gia și moder­ni­ta­tea zgârie ochiul – apa­ra­tele de aer con­di­țio­nat atârnă ino­portun pe fața­dele case­lor, tera­sele afi­șează reclame și umbrele ce diso­nează cu con­tex­tul arhi­tec­to­nic. Apoi, ca și la noi, per­so­na­lul din ser­vi­ci­ile turis­tice este jal­nic. Ne‐am hotă­rât să mân­căm la un mic res­ta­u­rant aflat chiar în ora­șul vechi și ser­vi­rea a fost lentă, engleza ospă­tă­ri­ței a fost apro­xi­ma­tivă, iar ca să plătim am aștep­tat vreo 25 de minute.

Până la urmă, ca și Româ­nia, Velico Târ­novo nu are nici o vină că e locuit :-). E un oraș cu părți fru­moase și pro­ba­bil că ne‐ar fi plă­cut mai mult dacă am fi mers în afara sezo­nu­lui, în mai sau înce­pu­tul lui iunie. Ar fi fost mai puțin aglo­me­rat și l‐am fi putut admira în fru­mu­se­țea sa sim­plă, alb‐calcaroasă. Ima­gi­nile ar tre­bui să com­ple­teze ceea ce eu n‐am știut să spun.

La ple­care ne‐am oprit la mânăs­ti­rea Trans­fi­gu­ră­rii, un așe­ză­mânt mona­hal foarte vechi, unde isto­ria se simte într‐adevăr în fie­care pia­tră, în fie­care pic­tură. Con­stru­ită pe coasta defi­le­u­lui Yan­trei, bise­ri­cuța și clo­po­t­nița ei au parte de o minu­nată pri­ve­liște a intră­rii spre oraș și a între­gii văi, ceea ce a înche­iat mică noas­tră excur­sie într‐un ton plă­cut. Am deve­nit con­des­cen­denți și am căzut de acord că Velico Târ­novo merită, cân­dva, o a doua încer­care.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu