Unul din miturile modernității capitaliste este că progresul nu poate fi obținut decât prin competiție. Și că de aceea competiția este ingredientul absolut necesar pentru a garanta calitatea. Se aduc nenumărate exemple de descoperiri tehnologice, de invenții și inovații care au îmbunătățit radical un produs sau au creat unul absolut nou, toate rezultate din lupta concurențială a unor companii și nu e deloc neadevărat — exact așa s‑a și întâmplat.
Dar asta ridică și două întrebări interesante. Se întâmplă acest progres prin competiție pur intelectuală, de dragul creării de calitate, doar din nevoia pură de a progresa? Și doi: este competiția singurul mod în care s‑a creat valoare de‑a lungul istoriei? Sau mai exact: marile valori ale civilizației umane sunt rezultatul competiției?
Dacă privim peisajul tehnologic actual vedem o competiție tot mai dură, o concurență acerbă pentru a cuceri piețe și consumatori. Nimic nu este înjositor în această luptă, orice armă este permisă: falsificarea performanțelor produsului propriu, trecerea sub tăcere a efectelor secundare sau dezavantajelor, sabotarea competitorilor. Morala nu are loc în lupta dusă de marketing-ul companiilor. Dar scopul final nu este progresul, nici calitatea superioară, ci profitul. Cu alte cuvinte competiția produce în primul rând câțiva învingători — cei care scot bani din produsele lor — și o mulțime de învinși — adică cei care pierd bani sau chiar falimentează. Progresul calitativ este secundar și, aș îndrăzni să spun, indezirabil. Pentru că e mult mai eficient să faci în așa fel încât produsul tău să pară că e mai bun, decât să fie cu adevărat superior. Un produs superior costă mai mult, generează mai multe riscuri financiare și micșorează astfel profitul. De aceea vedem tot mai des că mult-anunțatele noi produse nu sunt decât niște schimbări de prezentare ale celor vechi.
Apoi mai e un aspect, despre care se vorbește mult mai puțin: risipa creată de produsele învinșilor. Ce se întâmplă cu toate confecțiile care nu au reușit să convingă cumpărătorii? Ce se întâmplă cu electronicele pe care nu le cumpără nimeni? Ce se întâmplă cu alimentele care expiră fără să tenteze pe nici un consumator? Se transformă în gunoi, chiar dacă au consumat resurse pentru a fi create, resurse din care ar fi putut fi create produse de calitate, utile cuiva. Este ăsta un cost secundar și neînsemnat al progresului? Bineînțeles că nu. Competiția nu are rostul principal de a crea progres, ci de a securiza accesul la piețe de desfacere pentru a genera profit, consumând resurse fără nici o preocupare pentru ziua de mâine. Și atunci nu vi se pare puțin propagandistică exprimarea că avem nevoie de competiție pentru a asigura progresul?
Când privim înapoi, în lungul istoriei, întrebându-ne care sunt marile valori ale civilizației umane, probabil că nu ne vom opri cu gândul la iPhone 5. Cel puțin așa sper, că nu s‑a ajuns până-ntr-acolo încât să uităm de creațiile științifice cu adevărat importante. Marile descoperiri științifice au avut la bază pasiunea și munca asiduă a unor oameni care nu erau în competiție cu nimeni, poate doar cu timpul și cu propriile limitări. Nu cred că Edison, Tesla, Pasteur, Darwin, Kepler, Newton, Lavoisier, Mendeleev, Bohr, Curie și toți ceilalți care au fundamentat științele peste care s‑au construit tehnologiile moderne au fost mânați de competiția nemiloasă care amenința să le‑o ia înainte. Puterea intelectului uman nu este potențată de stress-ul concurențial, ci de motivații mult mai complexe.
S‑a spus adesea că proasta calitate a produselor economiilor socialiste, fabricate în țările est-europene înainte de căderea regimurilor comuniste, era cauzată de lipsa competiției. Că, neexistând concurență locală și nici pericolul importurilor, producătorii comuniști nu erau preocupați de calitățile produselor lor. Pentru mine asta sună cam așa: în esența sa, omul este puturos, superficial, lipsit de ambiții și delăsător — de aceea este nevoie să‑l punem în competiție cu ceilalți și atunci, mânat de o dorință arzătoare de a‑și învinge adversarii, își poate depăși condiția, abandonându-și atitudinea nativă în favoarea muncii creative și eficiente. Este ăsta portretul omului modern? Ne recunoaștem în descrierea asta?
Eu găsesc că există și efecte perverse ale competiției. De pildă această nevoie de a câștiga în fața concurenților, potențată până la isteria marilor corporații care își îndoctrinează angajații, a dus la apariția uneia din cele mai nocive activități: marketingul. În esență — deși inițial bine intenționat — marketingul a devenit o știință a minciunii și a disimulării, oferind modalități sofisticate de a crea un fals avantaj concurențial unor produse care nu au calități reale. Producătorii au dezvoltat astfel abilitatea de a scădea calitatea, crescându-și totuși vânzările. Un exemplu simplu: până nu de mult berea produsă în România avea un ciclu de producție de 15 zile, care includea folosirea malțului și hameiului și un proces de fermentare naturală. Astăzi berea se face în 4 zile, direct din orz și porumb, fără hamei și cu un proces de fermentație accelerat prin tot felul de produse chimice, între care și soda caustică. Vi se pare un progres datorat competiției?
Deci cine are nevoie de competiție? Și de ce?
10:09
“Aşa că începem prin a ne întreba: de ce măsurăm? Ce înţelegem prin măsurare? De ce stăruie în mintea şi în inima noastră această continuă măsurare? Măsurarea înseamnă comparaţie. Mă măsor cu tine, vrând să fiu ca tine, ca „gurul” tău, să fiu ca cel mai înalt model pe care îl ai tu, indiferent care ar fi acela. De ce oare comparăm în viaţă? Noi spunem că folosim comparaţia pentru a progresa. Tot timpul comparăm. Tu eşti frumos, eu nu sunt. Vreau să fiu la fel de puternic şi de frumos ca tine. Vrem să fim şi noi la fel de iluminaţi ca voi. Această stare de competiţie stăruie tot timpul între noi. Nu suntem niciodată liberi de această mişcare, dar, dacă am fi, ce am fi? înţelegeţi întrebare?
Este oare cu putinţă să fii liber de comparaţie, să‑i pui capăt? Ne-comparând, înlături o mare povară, care nu are niciun fel de realitate. Şi atunci tu eşti ceea ce eşti. De aici se poate începe; dacă însă compari tot timpul, devenind altcineva, eşti fundamental nefericit, neliniştit, înspăimântat. Vă rog, puneţi-vă întrebarea dacă puteţi trăi fără comparaţie, fără niciun fel de măsurare — ceea ce este foarte greu, pentru că noi suntem antrenaţi, educaţi, încredinţaţi că suntem asta, dar că vom deveni cealaltă.” KRISHNAMURTI 1983
13:09
A renunța la măsurare mi se pare o idee care merge mult mai departe decât m‑am gândit eu. Și include un pericol în ea: acela de a abandona reperele morale, față de care ne raportăm comportamental. Dacă măsurarea nu are sens, atunci și raportarea la un set de reguli morale ar putea fi contestată. Ceea ce ar fi benefic doar dacă avem convingerea că oamenii sunt esențialmente buni și că doar contextele sociale și politice i‑au înrăit, dar că, lăsați liberi, ar reveni în matricea lor pozitivă.
Eu nu am această convingere. Aș spune că dimpotrivă.