Împarte cu prietenii










Submit

Ești tot tu, tânăr și puternic

Unul din cele mai grele momente din viața unui om este acela în care tre­buie să accepte că îmbă­trâ­nește. Nu vor­besc des­pre înțe­le­ge­rea logică a feno­me­nu­lui, pe care majo­ri­ta­tea îl cuprinde men­tal cam după vâr­sta de 30 de ani, ci des­pre inter­na­li­za­rea aces­tei înțe­le­geri, des­pre momen­tele de luci­di­tate oare­cum înspă­i­mân­tă­toare care înso­țesc prima con­sta­tare pal­pa­bilă a fini­tă­ții per­so­nale. Dacă nu știți des­pre ce vor­besc pro­ba­bil că sun­teți sub 35–40 de ani, dar veți înțe­lege peste un timp. Dacă ați tre­cut deja prin aceste momente, vă este pro­ba­bil de folos să știți că nu sun­teți sin­gu­rii care ați sim­țit spaima aces­tei reve­la­ții.

E o cutumă una­nim accep­tată aceea de a ne ascunde teama de bătrâ­nețe și moarte — nu e soci­al­mente accep­ta­bil să ne expu­nem frica în public — așa că majo­ri­ta­tea ne ascun­dem sub pla­puma con­ve­na­bilă a coti­dia­nu­lui, ignorându-le cu seni­nă­tate. Apoi lucru­rile se com­plică un pic, apar schim­bă­rile care te scot din obiș­nu­in­țele tale — copiii, cre­di­tele — și toate astea pre­su­pun ter­mene de timp pla­sate în vii­to­rul tău. Așa că tre­buie să te gân­dești la pen­sie și la asi­gu­ra­rea de viață și te întrebi cum ai ajuns să-ți pla­ni­fici viața atât de departe în timp, când până mai ieri nu tre­buia decât să tră­iești clipa. Dar te auto­li­niș­tești ime­diat: ești tot tu, tânăr și puter­nic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o ches­tiune de voință să o supui dorin­ței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necon­di­țio­nat.

Apoi, dacă ai un dram de luci­di­tate, observi că lucru­rile se schimbă și în jurul tău: pri­e­te­nii încep să plece mai devreme de la petre­ceri sau chiar să lip­sească, expli­când că mâine e o zi grea, că am un pro­gram com­pli­cat — dar înțe­legi că nu sunt decât sem­nele obo­se­lii de a coa­gula, de a căuta acel ceva care a alcă­tuit gru­pul. Știi că se petrece o des­tră­mare, o înde­păr­tare, simți că e așa și tre­buie să accepți, pen­tru că nu-i altă cale, nu poți să le spui pri­e­te­ni­lor să fie alt­fel decât sunt, pen­tru că sunt alți oameni care depind de ei, care se bazează pe com­por­ta­men­tul lor soci­al­mente res­pon­sa­bil. Îi pri­vești îndepărtându-se și te întrebi dacă și ei, ca și tine, se supun aces­tui ritual social al ati­tu­di­nii res­pon­sa­bile doar pen­tru că așa se cuvine, așa se face.

Și te simți puțin mai sin­gur și te pri­vești mai des în oglindă, încer­când să înțe­legi pe cine vezi acolo, pen­tru că în locul tău — cel cu care te obiș­nu­i­sei — e un străin care își reflectă ima­gi­nea în sti­clă și e tot mai bătrân și parcă mai urât, iar acela nu poți fi tu. Oare așa te văd cei­lalți? Pen­tru că în min­tea ta ima­gi­nea pro­prie e cu totul alta, ești tot tu, tânăr și puter­nic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o ches­tiune de voință să o supui dorin­ței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necon­di­țio­nat. Așa că te com­porți ca și cum nu te-ai fi schim­bat, ca și cum toți te-ar vedea așa cum te vezi tu și asta te poate duce în ridi­col. Dacă reu­șești să accepți că bătrâ­nul din oglindă ești chiar tu, ai nădej­dea că te vei putea salva de la o nedo­rită peni­bi­li­tate.

Până la urmă cred că asta se și întâm­plă cu cei care își fac com­pli­cate ope­ra­ții este­tice, injectându-și sili­con, cola­gen și botox în can­ti­tăți gro­tești. Pro­ba­bil că în spa­tele stra­tu­lui de cola­gen e un om înspă­i­mân­tat de bătrâ­nețe, care n-a găsit o cale de a se împăca cu pro­pria îmbă­trâ­nire și a ales să con­stru­iască buta­fo­ria unei pse­u­do­ti­ne­reți veș­nice. Dar știi că, atunci când se stinge lumina, în inti­mi­ta­tea pro­pri­u­lui dor­mi­tor, spai­mele care le sim­țim fie­care trec prin toate sili­coa­nele și îi bân­tuie sufle­tul, șoptindu-i că încro­pita sa înfă­ți­șare nu-l va scăpa de soarta impla­ca­bilă. Și pro­ba­bil că teama spo­rește, în loc să dis­pară, așa cum va fi spe­rat.

La un moment dat hotă­răști să accepți schim­ba­rea pro­prie, n-are rost s-o ascunzi și în fond există atât de multe lucruri pe care poți să le faci de acum îna­inte și care se potri­vesc mai bine nou­lui tău eu. Pen­tru că or fi văzând alții o altă ima­gine a ta și poate că pe dina­fară chiar s-a mai dete­ri­o­rat câte ceva, dar ești con­vins că există înă­un­trul tău un sâm­bure solid și indes­truc­ti­bil, iar asta te liniș­tește pen­tru că în fond ești tot tu, tânăr și puter­nic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o ches­tiune de voință să o supui dorin­ței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necon­di­țio­nat. Așa că te adap­tezi aces­tei noi înfă­ți­șări și o vreme ești liniș­tit, con­vins că ai accep­tat pro­ce­sul ire­ver­si­bil și impli­cit fina­li­ta­tea lui.

Însă începe să scâr­țâie câte ceva, pe ici-pe colo, o înche­ie­tură, fica­tul, sto­ma­cul sau inima și te revolți din nou: înțe­le­se­sei că te-ai schim­bat ca înfă­ți­șare, dar sănă­ta­tea nu era în dis­cu­ție. Asta nu e cu putință, nu era în plan, nu tre­buia să se întâm­ple. Doar că te doare și mai ai nevoie de câte o pas­tilă, poate două, iar gân­dul care nu-ți dă pace e că fina­li­ta­tea ar putea fi mai aproape decât ți-ai ima­gi­nat și uitându-te în urmă nu vezi decât pro­iecte neter­mi­nate sau neîn­ce­pute, pe care tim­pul rămas și pute­rile tale nu par să le mai cuprindă. Și te gră­bești, chiar dacă nu știi înco­tro exact, bucurându-te de fie­care măruntă împli­nire, spe­rând că ea se adună cu cele­lalte mărunte rea­li­zări ale tre­cu­tu­lui și că împre­ună vor cân­tări tot mai greu în a da sens vie­ții tale.

Iar într-o bună zi înțe­legi că nu poți da sens vie­ții tale cu din­a­dins, că — dacă e menită să îl aibă — îl are prin ea însăși, prin lucru­rile intan­gi­bile pe care le-ai pro­dus în jurul tău dato­rită ener­giei și spi­ri­tu­lui tău, prin felul sub­til în care ai influ­en­țat pe alții, punându-ți ast­fel amprenta nevă­zută asu­pra lumii. S-ar putea să nu fie exact ce ai cre­zut că va fi epi­lo­gul pro­priei vieți, dar înțe­legi că e sin­gu­rul posi­bil și că la asta ar fi tre­buit să tru­dești de la bun înce­put, în loc să te risi­pești în efe­mere între­prin­deri mate­ri­ale. Și gân­dul ăsta — doar el — e înde­a­juns că să fii sigur că ești tot tu, tânăr și puter­nic, iar lumea îți stă la picioare și nu e decât o ches­tiune de voință să o supui dorin­ței tale, să o faci să te vrea și să te iubească necon­di­țio­nat.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *