În căutarea toamnei

Sep­tem­brie e o lună neho­tă­râtă, neclară. A deve­nit așa cu tim­pul, de când verile s-au lun­git peste august, întâr­zi­ind parcă tot mai mult în fie­care an și cuce­rind redu­tele fie­că­rei zile de sep­tem­brie, căzute rând pe rând sub teri­bila putere a arși­ței și sece­tei. De ani buni de zile nu mai simt toamna strecurându-se prin­tre frunze în sep­tem­brie, deși eu o aștept în ace­lași loc, în gân­du­rile mele. Ver­dele natu­rii se pră­fu­iește, se stinge în uscăciune, virându-și culo­rile către un maro­niu veș­ted, de arsură în foc. Zadar­nic aștept sim­fo­nia nuan­țe­lor de gal­ben și roș­cat, frun­zele nu mai mor lent, topindu-se trep­tat în tranzi­ții colo­ris­tice, ci sucombă rapid pe asfalt, îna­inte de a fi putut să-și cânte ulti­mul sonet.

Poate e doar Bucu­reștiul, prea toxic-urban. Poate e Bără­ga­nul, prea torid. Poate aici toamna nu reu­șește să pășească trep­tat, dar în alte locuri e deja stă­până. Am ple­cat în wee­ken­dul acesta ca să aflăm dacă a venit sau nu: patru admi­ra­tori ai toam­nei, dor­nici s-o întâm­pine cu ono­ru­rile cuve­nite.

Am por­nit prin valea Făge­tu­lui, de la Găești în sus, către Câm­pu­lung. Ne-am oprit câteva clipe la Cobia, la mânăs­tire, spe­rând s-o aflăm în crân­gul din jurul ei, dar n-am zărit decât ușoa­rele atin­geri ale unei aripi înde­păr­tate de brumă care parcă tre­cuse sau parcă nu peste dea­lu­rile din jur. Bise­rica, impla­ca­bil și ire­me­di­a­bil închisă, a rămas necu­nos­cută nouă pen­tru a doua oară – căci mai încer­ca­sem o dată în tre­cut să-i tre­cem pra­gul. În curte, pe lângă gar­duri, flo­rile sale dădeau totuși de veste că toamna va ajunge în curând.

Am urcat mai departe către Târ­go­viște, prin­tre dea­luri cu pășuni ca niște palide covoare sau păduri cu poala îngăl­be­nită, pe o fâșie de asfalt cam peti­cit. Am luat apoi dru­mul spre Voi­nești ca să urcăm la Câm­pu­lung și să tre­cem prin live­zile de mere, unde toamna tre­buie să fie deja pre­zentă. De-a lun­gul șose­lei coșuri cu mere puse la vân­zare ne-au con­fir­mat calen­da­ris­tic ano­tim­pul, dar live­zile nu se îmbră­ca­seră nici ele în straie de răp­ciune. Am oprit pen­tru câteva clipe la o poartă, unde un mâț ano­re­xic, un cățel nițel șchiop și o băbuță adusă de spate vin­deau mere roșii și pere înmu­iate de vreme și ase­di­ate de albine.

Aproape de Câm­pu­lung pei­sa­jul a virat spre gri pen­tru că fabrica de ciment pudrează totul în jur. Undeva la dreapta se făcea un drum spre Nămăești, iar un indi­ca­tor ne ves­tea des­pre casa memo­ri­ală George Topâr­ceanu – nu știam de ea, dar pe cine era mai nime­rit să între­băm des­pre toamnă decât pe poe­tul flo­ri­lor și-al gâze­lor? Am găsit o casă mus­ce­leană cu cer­dac, căreia toc­mai i se repa­rase aco­pe­ri­șul de către niște meș­teri mara­mu­re­șeni și un mic muzeu în inte­rior, unde o doamnă extrem de modestă ca înfă­ți­șare ne-a vor­bit cu mult suflet des­pre Topâr­ceanu, des­pre casa aceasta care a fost sin­gura care i-a apar­ți­nut, de fapt, veș­ni­cu­lui chi­riaș gră­bit. A ames­te­cat poveș­tile cu ver­su­rile lui Topâr­ceanu, într-un melanj oare­cum naiv, dar plin de con­vin­gere și ne-a spus des­pre piți­goii din pru­nul din curte, care anul ăsta n-au mai venit, pen­tru că s-a rupt craca pe care ei cui­bă­reau.

Peste drum am găsit mânăs­ti­rea Nămăești, un schit rupes­tru săpat în pia­tră de creș­tini necu­nos­cuți și apoi trans­for­mat tot mai mult în bise­rică de către obș­tea locu­lui. Pe lângă el mul­țime de clă­diri s-au ridi­cat și con­ti­nuau să se ridice, îngră­mă­dite către stânca dea­lu­lui sau înși­rate pe urcu­șul spre schit, închi­pu­ind o stă­re­ție exa­ge­rat de rodi­toare, ce bine­me­rita pro­ba­bil de la icoana făcă­toare de minuni la care mulți vor fi venind să caute lecu­ire. Într-un fel mânăs­ti­rea stă într-un dez­a­cord cu ori­gi­nea nume­lui locu­lui, care se spune că vine de la expre­sia "nemo est", adică "aici nu e nimeni". O călu­gă­riță striga cu o voce spartă și neplă­cută la niște țigani cer­șe­tori care bân­tu­iau prin­tre clă­di­rile mânăs­ti­rii și poate că avea drep­tate să fie vigi­lentă, dar lipsa de evla­vie și de bună­tate din gla­sul ei ne-a alun­gat iute, făcându-ne să cre­dem că acolo – într-adevăr – nemo est.

Am tre­cut prin Câm­pu­lung repede, remar­când clă­di­rile fru­moase din cen­trul târ­gu­lui, șer­pu­ind apoi pe coas­tele mus­ce­le­lor arge­șene, către Cur­tea de Argeș. La Mușătești am făcut dreapta către Bră­detu și am urcat câțiva kilo­me­tri, găsind cu des­tulă gre­u­tate satul de vacanță Bră­du­leț. Ne-am oprit pen­tru noapte acolo, într-0 cabană mică de cinci locuri, una din cele vreo zece de acest fel risi­pite la mar­gi­nea pădu­rii prin­tre mulți meri și câțiva pruni. Am urcat dea­lul prin pădure și am răz­bit până dea­su­pra satu­lui, de unde am putut vedea pri­mul șir de creste ale Făgă­ra­șu­lui. Am cobo­rât și ne-am plim­bat până la muzeul satu­lui din Galeșu, apa­rent aban­do­nat jude­când după pân­zele de păi­an­jen care împo­do­beau lacă­tele uși­lor. Dar din cer­da­cul de la eta­jul său am putut cuprinde dea­lu­rile împă­du­rite dim­pre­jur, lumi­nate de un soa­rele cald al asfin­ți­tu­lui. Și atunci am găsit ceea ce cău­tam: toamna tre­cuse pe-acolo, ca o boare pe dea­su­pra pădu­rii, lăsându-și incon­fun­da­bila sem­nă­tură de galben-ruginiu.

Seara a apar­ți­nut vinu­lui, un mer­lot cu par­fu­muri exo­tice care a stră­juit un gră­tar în aer liber, înche­iat târ­ziu, la lumina lunii și a unui bec cu sen­zor, care ne silea să ne dăm din mâini din când în când pen­tru a-l rea­prinde. Am dor­mit înde­lung apoi și ne-am tre­zit în soa­rele dimi­ne­ții târ­zii, deja coco­țat dea­su­pra dea­lu­ri­lor care, în lumina ver­ti­cală și puter­nică, își ascun­deau parcă cos­tu­ma­ția de toamnă. Am ple­cat de la Bră­du­leț, lăsând în urmă câteva cri­tici la adresa igie­nei locu­lui, dar totuși mul­țu­miți de seara petre­cută.

Ulti­mul popas îna­inte de casă a fost ceta­tea Poie­nari. Din Cur­tea de Argeș am apu­cat în sus spre Vidraru, până am dat de hidro­cen­trală. Sus, pe muchia mun­te­lui, ceta­tea Poie­nari ne-a încă­l­zit bini­șor cu urcu­șul abrupt și sus­ți­nut – o mie cinci sute de trepte de ciment tre­buie învinse ca să te bucuri de pri­ve­liște. Văile din jur, pudrate și ele de toamnă, ne-au con­vins că pele­ri­na­jul nos­tru de întâm­pi­nare n-a fost în zadar.

Vine toamna.

Foto­gra­fii și harta


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Dacă ai ceva de spus...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Bogdan

    Gaesti, maes­tre 🙂


Meniu