Crâmpeie de retail

Mă duc azi la Me­di­a­Ga­laxy și mă fâ­țâi un timp prin­tre stan­du­rile cu te­le­foane, în­cer­când să gă­sesc un ex­pert su­pe­rin­te­li­gent de-ăla de-al lor, care să-mi răs­pundă la orice în­tre­bare cu “n‑avem”, “nu ți­nem” sau “lip­sește mo­men­tan din stoc”. Nu văd nici unul, de obi­cei la te­le­foane și la lap­to­puri e în­tot­dea­una câte unu’, care știe to­tul des­pre plăci vi­deo și hard-dis­kuri și pro­ce­soare, dar e com­plet inept când e vorba să te sfă­tu­iască ce să-ți iei în func­ție de ne­vo­ile tale re­ale. Ar fi fost bun și-unul din ăsta pen­tru că aveam o în­tre­bare la care pu­tea să răs­pundă și un ma­ga­zio­ner de fa­brică: aveți din asta? Și îi ară­tam în tim­pul ăsta o ba­te­rie de Bla­c­k­berry 8100, care re­fuză să mai țină cu­rent în ea mai mult de o ju­mă­tate de oră. Cât de greu pu­tea fi să-mi spună că “deo­cam­dată nu mai avem” sau că “nu ți­nem”?

Mă fo­iesc prin­tre raf­turi în­gri­jo­rat că ar pu­tea dura mai mult de­cât îmi pro­pu­se­sem (ceea ce e o axi­omă în re­ta­i­lul mo­dern, nu?), când îl ochesc cu coada ochiu­lui, Era tâ­năr, era în tri­cou al­bas­tru de Me­di­a­Ga­laxy, avea față de geek. Era omul meu! Doar că nu era la te­le­foane, ci ală­turi la ta­blete. Stă­tea de vorbă cu unu’ care era ori ți­gan căl­dă­rar, ori in­dian. Mă apro­pii și aflu că ți­ga­nii căl­dă­rari încă n‑au ajuns să-și ia ta­blete. Nu știu des­pre ce dis­cu­tau, dar omul meu era vă­dit com­pe­tent: îi ex­plica in­dia­nu­lui că nu se poate. Nu știu ce, dar era clar că nu se poate. În­tre pro­po­zi­ții mă pri­vea fu­gar, ca și cum mi-ar fi ce­rut aju­to­rul ca să‑l scap de cli­en­tul pi­să­log și mi s‑a fă­cut milă și am ri­di­cat mâna arătându‑i ba­te­ria quasi-defunctă.

O pri­vea cu aten­ție pen­tru câ­teva clipe apoi se în­torcea la in­dian și mai spu­nea ceva des­pre cum nu se poate și de ce e nor­mal să nu se poată. In­dia­nul, tot in­dian, in­sista. El se uita iar la ba­te­ria mea și iar îi mai spu­nea că nu se poate. Într-un fi­nal obo­sesc și dau să mă re­trag. Omul meu ri­dică un de­get în aer, adică “mai stați o clipă” și‑i zice in­dia­nu­lui “is there any­thing else I cam help you with?” (nu cred că i‑a zis chiar așa, da’ nu-mi mai aduc aminte cum a for­mu­lat). In­dia­nul râde cu strun­gă­reață și răs­punde cu ac­cen­tul ăla cân­tat al lor: “no, i got eno­ugh re­fu­sals for one day”. Și pleacă. Omul meu se în­toarce că­tre mine și îmi spune răs­pi­cat “nu ți­nem așa ceva”. Am ră­su­flat ușu­rat, ob­ți­nu­sem în sfâr­șit ceea ce că­u­tam: un re­fuz clar.

Un dră­cu­șor di­nă­un­trul meu nu mi‑a dat pace și m‑a îm­pins să în­treb mai de­parte: “aveți idee pe unde să caut?”. Ti­pul mă pri­vește cu un ochi de ex­pert care cân­tă­rește ceea ce stă în fața lui — adică eu — în­cer­când să se prindă dacă sunt în stare să în­țe­leg ce ur­mează să-mi spună, apoi mă po­vă­țu­iește bi­ne­vo­i­tor: “în­cer­cați pe on­line”.

Îna­inte să ies din ma­ga­zin mi se agață de mână o sti­clă de apă plată rece, din zona “de im­puls”. O plă­tesc, ca­siera lis­tează un bon de juma’ de me­tru pă­trat. Ob­serv că unul de la se­cu­ri­tate — din­tre ăia mici cu izmene largi pe ei și niște bas­to­ane de care se îm­pie­dică în mers când se fo­iesc pe lângă ca­sele de mar­cat — ne su­per­vi­zează de la dis­tanță, atent la toate de­ta­li­ile. Mă gân­desc că s‑o plic­tisi și el, biet om de la țară ve­nit la oraș ca să câștige câ­teva sute de lei pe lună, de-aia cască gura la sin­gu­rul cli­ent. Aban­do­nez bo­nul și dau să ies cu apa în mână, dar omul cu se­cu­ri­ta­tea se îm­bă­țo­șează brusc și mă in­ter­pe­lează: “îmi ară­tați și mie bo­nul?”. Mă uit la el sur­prins și mă în­treb ce l‑o fi apu­cat. Ca­siera flu­tura deja bo­nul la care re­nun­ța­sem, ca și cum ar fi știut că am să mă în­torc după el — he, he! cre­deai că scapi? — îl iau și‑l în­mâ­nez vi­gi­len­tu­lui agent. Pune pe el o ștam­pilă și zice “mul­țu­mesc”. Dracu’ să în­țe­leagă la ce‑o fi bună ștam­pi­la­rea asta…

Un lu­cru e clar: re­ta­i­lul ro­mâ­nesc e dat dra­cu­lui de organizat!

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...