Propolis cu miere și lămâie

Sunt des­tule lu­cruri pe care le văd și aud, dar pe care nu le pri­cep. Asta nu mă în­gri­jo­rează prea tare, mai cu seamă după tre­ce­rea ani­lor, pen­tru că am în­vă­țat să ac­cept că lo­gica mea va fi me­reu con­tra­zisă de lo­gica al­tora, iar ceea ce eu gă­sesc inu­til, ine­ste­tic sau imo­ral nu e pri­vit așa prin ochii tu­tu­ror ce­lor­lalți. Cred că unul din cri­te­ri­ile prin care ne se­lec­tăm pre­fe­rin­țele în ma­te­rie de an­tu­raj, chiar și pri­e­te­nii mai apro­pi­ați, este și un nivel co­mun de di­op­trii ale ra­țiu­nii pro­prii prin care ima­gi­nea re­a­li­tă­ți­lor este re­frac­tată si­mi­lar, dacă nu chiar identic.

Une­ori însă ori­câtă în­gă­du­ință aș în­cerca să am, frac­tura lo­gică mi se pare prea din cale afară și nu pot trece peste ea. De pildă așa-zi­sele con­cur­suri de la ra­dio în care câștigi nu-știu-ce pro­dus dacă suni și răs­punzi la o în­tre­bare. Sună un el sau ea, apoi își spune nu­mele și de unde e — asta pen­tru ca noi cei­lalți să fim con­vinși că nu e nici un blat, e chiar un as­cul­tă­tor di­li­gent. Ceea ce ur­mează este de obi­cei anun­țul câști­gu­lui, pre­ce­dat de fe­li­ci­tă­rile re­a­li­za­to­ru­lui de emi­siuni ra­dio: “ați câști­gat un ki­lo­gram de nu-știu-ce ca să vi‑l bă­gați în … îm­pre­ună cu pri­e­te­nii!”. Pa­uză, în aș­tep­ta­rea re­ac­ției pre­o­pi­nen­tu­lui. De cele mai multe ori re­ac­ția e ane­mică — “mul­țu­mesc, ăăăă, da, ăăăă, mul­țu­mesc…” — iar ra­di­o­fo­ni­cul pu­țin dez­a­mă­git — “cre­deam că vă veți bu­cura”. Nici mă­car ba­nii ofe­riți nu stâr­nesc re­ac­ții mai en­tu­zi­aste. Zi­lele tre­cute se de­rula un con­curs cu un pre­miu de 500 de lei. Răs­punde unul din Arad, îi zic oa­me­nii de la ra­dio că a câști­gat ba­nii, ăla zice “bine, mersi”, ăș­tia se in­dignă nițel “cum, do­m’ne, nu te bu­curi?” și îi lă­mu­rește proas­pă­tul câști­gă­tor “ba da, da’ acu’ am treabă, sunt la soa­cră-mea să ve­ri­fic cum arată bu­toa­iele pen­tru țu­ică”. “Aa­aaa”, se lu­mi­nează ra­di­o­fo­ni­cii “și câtă țu­ică fa­ceți?”. “Câtă o ieși” con­chide arădeanul.

Se în­tâm­plă une­ori ca ri­tu­a­lul ăsta să se schimbe. Pe ne­pusă masă un pro­du­că­tor care face o cam­pa­nie de-asta de pro­mo­vare la nu-știu-ce pro­dus se gân­dește în pro­funda lui in­te­li­gență că, fi­ind un con­curs, as­cul­tă­to­rul tre­buie mu­sai să răs­pundă la o în­tre­bare. Bun, bun, zice pro­ba­bil mar­ke­tin­gul, da’ vrem să po­pu­la­ri­zăm pro­du­sul, deci hai să nu pu­nem în­tre­bări com­pli­cate. Și uite așa niște domni­șoare și domni­șori po­se­sori de ti­tu­la­tură im­pre­sio­nantă de spe­cia­list în mar­ke­ting, plătiți cu sa­la­rii fru­mu­șele și ma­șini de ser­vi­ciu, ne dau mă­sura ca­pa­ci­tă­ții lor in­te­lec­tu­ale, pro­iec­tând cam­pa­nii de pro­mo­vare ab­so­lut de­vas­ta­toare din punct de ve­dere lo­gic. Iată un exemplu:

Ra­di­o­fo­nis­tul: “Iar acum este mo­men­tul pen­tru con­cur­sul nos­tru spe­cial, do­tat cu pre­mii în pro­duse de la com­pa­nia X. Să ve­dem cine ne sună… Avem deja un apel! Alo?”
As­cul­tă­toa­rea: “Alo? Bună ziua…”
R: “Bună ziua. Ați su­nat pen­tru con­curs, nu‑i așa?”
A (pre­ca­ută): “Pien­tru con­curs, da. Îi cu premii…”
R: “Da, e cu pre­mii, dar să în­ce­pem cu pre­zen­tă­rile. Cum vă numiți?”
A: “Îs Ionica…”
R: “Io­nica, bine ai ve­nit la con­curs. De unde ne suni?”
A (cu oa­rece mân­drie): “Din Tecuși.”
R: “Din Te­cuci?!? Foarte bine. Io­nica, pen­tru a câștiga pre­miul tre­buie să răs­punzi la o în­tre­bare. Nu­mește un com­po­nent din pro­du­sul Pro­po­lis cu mi­ere și lămâie…”
A (con­fu­zată): “??? ăăă… un componient?”
R: “Da, spune-ne un com­po­nent care in­tră în pro­du­sul Pro­po­lis cu mi­ere și lămâie…”
A (și mai con­fu­zată): “Apăi… ăăăă… propolis?”
R: “Bravo, Io­nica. Ai câști­gat trei cu­tii de Pro­po­lis cu mi­ere și lămâie. Rămâi la te­le­fon ca să îți spună co­le­gii mei cum in­tri în po­se­sia premiului.”
A (tot con­fuză): “Da, da… În ci sî intru?”

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...