Am în­ce­put ziua cu o în­tâm­plare tristă des­pre șo­fat și mă simt da­tor să schimb pu­țin re­gis­trul — nu tre­buie să pri­vim doar par­tea asta în­tu­ne­cată. Că­lă­to­rim în pri­mul rând pen­tru plă­ce­rea aven­tu­rii, pen­tru a des­co­peri și în­văța, iar dacă dru­mul e pre­să­rat cu obs­ta­cole nu în­seamnă că tre­buie să ne oprim. Une­ori se în­tâm­plă ne­ca­zuri mai mici, peste care pu­tem trece cu ele­ganță și — de ce nu? — cu pu­țin umor. Cam așa cum mi s‑a în­tâm­plat mie într‑o că­lă­to­rie mai lungă din­spre Aus­tria că­tre Ro­mâ­nia, când în două zile con­se­cu­tive am avut mici in­ci­dente ru­ti­ere ce au ca­u­zat și nițel haz, pe lângă pa­gu­bele mi­nore. Am în­vă­țat din ele că, dacă îți păs­trezi sim­țul umo­ru­lui și buna cu­vi­ință, poți să treci peste un ne­caz cu mai multă gra­ție de­cât ai fi cre­zut că ești în stare.

* * *

Mă în­torceam din Graz spre Ro­mâ­nia, cu o Skoda Oc­ta­via. Par­te­ner de drum îmi era Iu­lian B., un co­leg de ser­vi­ciu cu care fu­se­sem în de­le­ga­ție la un pro­du­că­tor de auto­ma­ti­zări pen­tru de­po­zite — el era în dreapta, eu șo­fer de cursă lungă. Era cu ne­pu­tință să ajun­gem într‑o sin­gură zi în Ro­mâ­nia, așa că plă­nu­i­sem să ne oprim în Viena peste noapte și să con­ti­nuăm a doua zi până în Bu­cu­rești, ceea ce era des­tul de am­bi­țios, dar nu im­po­si­bil. Dru­mul din Graz în Viena fu­sese li­niș­tit — autos­tră­zile sunt de bună ca­li­tate, așa că n‑am avut nici o di­fi­cul­tate să ajun­gem în câ­teva cea­suri pe stră­zile ca­pi­ta­lei aus­triece. Nu aveam un GPS pe ma­șină, dar aveam un lap­top cu Mi­cro­soft Au­to­ro­ute și un re­cep­tor GPS le­gat de USB, iar Iu­lian era co­pi­lot, în­dru­mându-mă pe stră­zile vie­neze. Mai aveam doar doi ki­lo­me­tri până la ho­te­lul unde aveam re­zer­va­rea când m‑am oprit la un se­ma­for — urma să fa­cem stânga peste un pod și apoi dreapta și tot îna­inte. Opri­sem, pi­cio­rul încă ză­bo­vea pe frână și m‑am ui­tat în oglinda re­tro­vi­zoare. Din spa­tele nos­tru ve­nea o altă ma­șină, iar tipa de la vo­lan că­uta ceva într‑o geantă. A ri­di­cat ochii în ul­ti­mul mo­ment, m‑a vă­zut oprit și a avut o ex­pre­sie de spaimă, însă era prea târ­ziu ca să mai evite cioc­ni­rea. Am apu­cat să‑i spun lui Iu­lian “asta ne lo­vește” și bum!

Am co­bo­rât din ma­șină, nu era prea grav, doar por­tba­ga­jul se în­chi­dea pu­țin mai greu, iar spo­i­le­rul de pe spate era nițel cam tur­tit. Tipa vor­bea o en­gleză apro­xi­ma­tivă, dar re­u­șeam să ne în­țe­le­gem — eram în 2007, în Ro­mâ­nia încă nu se in­tro­du­se­seră for­mu­la­rele de con­sta­tare ami­a­bilă așa că atunci când ea a scos unul eu am fost con­vins că în­cearcă să mă tragă în piept și am re­pe­tat de câ­teva ori, foarte con­vins și ferm: “we have to go to the po­lice”. Domni­șoara era ne­du­me­rită, de ce să mer­gem la po­li­ție, dar eu eram ho­tă­rât să nu ce­dez nici un cen­ti­me­tru, așa că m‑am ui­tat în jur și am ob­ser­vat un se­diu de Po­li­zei chiar în clă­di­rea de lângă noi. Am zis: “aha!” și i‑am ară­tat ușa po­li­ției, con­vins că acolo tre­buie să ajun­gem. Am in­trat — avea un sis­tem de se­cu­ri­tate care îm­pie­dica ac­ce­sul nea­u­to­ri­zat, pen­tru că nu era o sec­ție nor­mală de po­li­ție, ci un punct de lu­cru, unde nu ar fi fost per­mis ac­ce­sul pu­bli­cu­lui — și a apă­rut un lun­gan blond, îm­bră­cat în uni­formă, care nu vor­bea nici o iotă de en­gleză, dar avea o față foarte con­tra­ri­ată de pre­zența noas­tră acolo. Tipa i‑a ex­pli­cat ce s‑a în­tâm­plat, el dă­dea din cap calm, eu aș­tep­tam să o ia la rost. N‑a fost așa. Lun­ga­nul mi‑a ară­tat for­mu­la­rul de con­sta­tare ami­a­bilă din mâna ti­pei și mi‑a spus doar atât “you fill form” și a ple­cat, plic­ti­sit pro­ba­bil de nești­ința unui ro­mân ze­v­zec. M‑am con­for­mat, dar am ră­mas un timp cu în­do­iala că nu asta ar fi tre­buit să fac, ci să ob­țin un pro­ces-ver­bal de la po­li­țis­tul blond.

* * *

A doua zi, după o seară cu șni­țel vie­nez ca la mama lui și un șpriț ca la tata lui, am por­nit că­tre Bu­cu­rești. Dru­mul era lung așa că ne-am zo­rit pu­țin pe autos­tră­zile aus­triece și un­gu­rești, ști­ind că ne aș­teaptă șo­se­lele Ro­mâ­niei care ne vor toca ner­vii și tim­pul. Când am in­trat în Ro­mâ­nia era spre prânz și ne-am con­si­de­rat no­ro­coși să fi fă­cut doar câ­teva cea­suri până la gra­niță. Ne-am îna­r­mat cu răb­dare și din Arad am apu­cat dru­mul Si­bi­u­lui. Pen­tru cine n‑a tre­cut prin zona aia vă pot spune că e una din­tre șo­se­lele cele mai obo­si­toare și mai ener­vante din Ro­mâ­nia. As­fal­tul șer­pu­iește pe curba de nivel a de­a­lu­ri­lor ce măr­gi­nesc lunca Mu­re­șu­lui, un fel de drum tra­sat de vaci, com­plet ne­po­tri­vit pen­tru un tra­fic mo­dern. Există pu­ține por­țiuni drepte pe care să poți de­păși un ca­mion, așa că te poți con­si­dera no­ro­cos dacă nu în­tâl­nești prea multe ve­hi­cole lente pe tra­seu. Ceea ce se în­tâm­pla și în ca­zul nos­tru: cu ex­cep­ția a două-trei ca­mi­oane ră­z­lețe, dru­mul pă­rea des­tul de li­ber sî am pro­fi­tat pen­tru a ac­ce­lera pu­țin. În spa­tele meu era o altă Oc­ta­via, care pă­rea că nu vrea să de­pă­șească, ci doar să stea în si­a­jul meu.

Când ne-am apro­piat de Vă­ră­dia de Mu­reș — ul­ti­mul sat îna­inte de Să­vâr­șin — pe un ali­ni­a­ment di­na­in­tea in­tră­rii în­tre case, o Da­cie a ie­șit brusc de pe mar­gi­nea dru­mu­lui în șo­sea. Șo­fe­rul ei se stră­duia să‑i dea bice, dar pu­te­rile mo­to­ru­lui nu‑l aju­tau așa că a tre­buit să frâ­nez apă­sat, până la po­dea, pen­tru a nu‑l lovi. Din pă­cate Oc­ta­via din spate nu avea un șo­fer la fel de vi­gi­lent și am au­zit pen­tru a doua oară un bu­buit în spate. Am co­bo­rât să con­stat con­se­cin­țele și am dat peste vi­no­vat care deja mă aș­tepta cu o moacă spă­șită. Pa­gu­bele nu erau chiar mari, ba chiar m‑am gân­dit că e mai bine așa, acum o să fac re­pa­ra­ția pe RCA-ul in­di­vi­du­lui, plus con­sta­ta­rea po­li­ției și nu am să mă mai tem că ches­tia aia ami­a­bilă (sau cum dracu’ îi zice, că tot sus­pectă mi se pă­rea) din Aus­tria nu va fi ac­cep­tată de asi­gu­ra­to­rii ro­mâni. Doar că lu­cru­rile nu s‑au do­ve­dit a fi chiar așa de simple.

Pe șo­fe­rul Oc­ta­viei îl chema Iuri, era ce­tă­țean ame­ri­can de ori­gine ucrai­ne­ană. Ma­șina era în­chi­ri­ată din Odesa și el se plim­base cu niște rude din Ucraina, dar ha­bar n‑avea ce asi­gu­rare are și dacă e va­la­bilă în afara Ucrai­nei. Mi‑a ară­tat o hâr­tie în ca­rac­tere chi­ri­lice și mi‑a zis “this is the in­s­su­rance”, iar eu i‑am răs­puns “you got to be ki­d­ding”. M‑a pri­vit ne­du­me­rit, aș­tep­tând să‑i spun ce ur­mează, iar eu i‑am ex­pli­cat că tre­buie să mer­gem la cel mai apro­piat post de po­li­ție, ceea ce l‑a spe­riat nițel. I‑am zis “fo­l­low me” și m‑am suit în ma­șină. În oglinda re­tro­vi­zoare l‑am vă­zut ur­mându-mă supus.

Am in­trat în co­mună și am în­ce­put să caut din pri­viri po­li­ția. N‑a fost greu, era chiar la șo­seaua prin­ci­pală, în par­tea stângă a clă­di­rii pri­mă­riei, doar că pă­rea să nu aibă ușă pro­prie, tă­blița al­bas­tră cu in­scrip­ția fi­ind dea­su­pra unei fe­res­tre. Am in­trat deci pe ușa pri­mă­riei — pe hol era pus­tiu, iar bi­ro­u­rile cu uși des­chise erau goale — ame­ri­ca­nul meu ucrai­nean mă urma cu o fi­gură dez­o­rien­tată și pu­țin spe­ri­ată. I‑am fă­cut semn că e ok și am con­ti­nuat să îna­in­tăm pe ho­lul în­tu­ne­cos până când am dat de un bi­rou pe dreapta, unde o tanti grasă dor­mea cu ca­pul pe bi­rou. Ne‑a au­zit în ul­ti­mul mo­ment și a să­rit ca arsă — vo­cea de om tre­zit din somn o trăda: “pe cine că­u­tați?” I‑am spus de ac­ci­dent și am în­tre­bat de po­li­țiști, iar ea mi‑a ex­pli­cat, ușu­rată că nu sun­tem de la vreun con­trol, că po­li­țiș­tii sunt la șe­ful de post acasă, pe ulița de lângă pri­mă­rie, a pa­tra casă pe stânga.

I‑am gă­sit pe am­bii po­li­țiști acolo unde ne spu­sese func­țio­nara pri­mă­riei, doar că erau în ma­ieu și pan­ta­loni scurți, ju­când ta­ble sub un pom. Ame­ri­ca­nul se uita la ei foarte in­tri­gat și m‑a în­tre­bat “this is the po­lice?”, “yes” am răs­puns eu, “they’ll be with us in a mo­ment”. Au apă­rut echi­pați re­gu­la­men­tar, unul mai gră­suț și mai transpi­rat, ce­lă­lalt mai de­și­rat, ne-au in­tre­bat ce ac­ci­dent avem, cum s‑a în­tâm­plat, am ajuns la ma­și­nile par­cate în șo­seaua prin­ci­pală și ei au con­clu­zio­nat “ei, păi e o ni­mica toată”, apoi m‑au în­tre­bat dacă știu bine en­gleză. N‑am în­țe­les ros­tul în­tre­bă­rii și am zis că des­tul de bine, iar șe­ful de post m‑a du­mi­rit “vă în­treb pen­tru că eu știu le­gile bine, dar nu știu en­gleză, iar aju­to­rul meu știe ceva en­gleză, dar nu prea știe le­gile”. Pro­ba­bil că l‑am pri­vit cu o fi­gură con­ster­nată pen­tru că mi‑a ex­pli­cat mai de­parte “știți, el e mai mult pe pe­nal, eu sunt spe­cia­li­zat pe ru­ti­eră”. Ne-au in­vi­tat în se­diul lor, adică să în­con­ju­răm clă­di­rea pri­mă­riei spre o in­trare prin spate, printr‑o curte plină de bu­ru­ieni în care se ză­reau niște plu­guri și grape ru­gi­nite, ie­șind din­tre ier­bu­rile îna­lte, ca în de­co­rul unui film de Tar­ko­v­ski. Am in­trat pe un hol plin de mo­loz, pen­tru care șe­ful de post s‑a scu­zat spu­nând că sunt în re­no­vare, apoi ne-au in­vi­tat în bi­roul lor, se­cu­ri­zat cu un gri­laj ru­di­men­tar și în­cu­iat cu un la­căt imens, care i‑a pro­dus ame­ri­ca­nu­lui o re­ac­ție de evi­dentă teamă. “Are they go­ing to ar­rest me?”, m‑a în­tre­bat, iar eu m‑am gră­bit să neg “no, why do you think that?”. Mi‑a ară­tat gri­la­jul și a con­ti­nuat “then why do they put me in the pri­son?”. “Well, ac­tu­a­lly this is not a pri­son, this is their office.

Des­pre cum a fost să com­ple­tăm niște for­mu­lare cu texte doar în ro­mână nu vă mai po­ves­tesc. Pot doar să spun că eram un trio ro­mâ­nesc re­du­ta­bil: șe­ful de post com­pleta do­cu­mente, aju­to­rul său îl sus­ți­nea ci­tind dintr-un re­gu­la­ment și eu tra­du­ceam to­tul în en­gleză. Pro­ba­bil că ame­ri­ca­nul a po­ves­tit deja în­tre­gii lui țări: “I’ve been in Ro­ma­nia. Nice co­un­try. Very nice pe­o­ple. They work in teams of three: one that can read, one that can write and one that can speak.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Valceanu Loredana

    Asa the!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.