Am început ziua cu o întâmplare tristă despre șofat și mă simt dator să schimb puțin registrul — nu trebuie să privim doar partea asta întunecată. Călătorim în primul rând pentru plăcerea aventurii, pentru a descoperi și învăța, iar dacă drumul e presărat cu obstacole nu înseamnă că trebuie să ne oprim. Uneori se întâmplă necazuri mai mici, peste care putem trece cu eleganță și — de ce nu? — cu puțin umor. Cam așa cum mi s‑a întâmplat mie într‑o călătorie mai lungă dinspre Austria către România, când în două zile consecutive am avut mici incidente rutiere ce au cauzat și nițel haz, pe lângă pagubele minore. Am învățat din ele că, dacă îți păstrezi simțul umorului și buna cuviință, poți să treci peste un necaz cu mai multă grație decât ai fi crezut că ești în stare.
* * *
Mă întorceam din Graz spre România, cu o Skoda Octavia. Partener de drum îmi era Iulian B., un coleg de serviciu cu care fusesem în delegație la un producător de automatizări pentru depozite — el era în dreapta, eu șofer de cursă lungă. Era cu neputință să ajungem într‑o singură zi în România, așa că plănuisem să ne oprim în Viena peste noapte și să continuăm a doua zi până în București, ceea ce era destul de ambițios, dar nu imposibil. Drumul din Graz în Viena fusese liniștit — autostrăzile sunt de bună calitate, așa că n‑am avut nici o dificultate să ajungem în câteva ceasuri pe străzile capitalei austriece. Nu aveam un GPS pe mașină, dar aveam un laptop cu Microsoft Autoroute și un receptor GPS legat de USB, iar Iulian era copilot, îndrumându-mă pe străzile vieneze. Mai aveam doar doi kilometri până la hotelul unde aveam rezervarea când m‑am oprit la un semafor — urma să facem stânga peste un pod și apoi dreapta și tot înainte. Oprisem, piciorul încă zăbovea pe frână și m‑am uitat în oglinda retrovizoare. Din spatele nostru venea o altă mașină, iar tipa de la volan căuta ceva într‑o geantă. A ridicat ochii în ultimul moment, m‑a văzut oprit și a avut o expresie de spaimă, însă era prea târziu ca să mai evite ciocnirea. Am apucat să‑i spun lui Iulian “asta ne lovește” și bum!
Am coborât din mașină, nu era prea grav, doar portbagajul se închidea puțin mai greu, iar spoilerul de pe spate era nițel cam turtit. Tipa vorbea o engleză aproximativă, dar reușeam să ne înțelegem — eram în 2007, în România încă nu se introduseseră formularele de constatare amiabilă așa că atunci când ea a scos unul eu am fost convins că încearcă să mă tragă în piept și am repetat de câteva ori, foarte convins și ferm: “we have to go to the police”. Domnișoara era nedumerită, de ce să mergem la poliție, dar eu eram hotărât să nu cedez nici un centimetru, așa că m‑am uitat în jur și am observat un sediu de Polizei chiar în clădirea de lângă noi. Am zis: “aha!” și i‑am arătat ușa poliției, convins că acolo trebuie să ajungem. Am intrat — avea un sistem de securitate care împiedica accesul neautorizat, pentru că nu era o secție normală de poliție, ci un punct de lucru, unde nu ar fi fost permis accesul publicului — și a apărut un lungan blond, îmbrăcat în uniformă, care nu vorbea nici o iotă de engleză, dar avea o față foarte contrariată de prezența noastră acolo. Tipa i‑a explicat ce s‑a întâmplat, el dădea din cap calm, eu așteptam să o ia la rost. N‑a fost așa. Lunganul mi‑a arătat formularul de constatare amiabilă din mâna tipei și mi‑a spus doar atât “you fill form” și a plecat, plictisit probabil de neștiința unui român zevzec. M‑am conformat, dar am rămas un timp cu îndoiala că nu asta ar fi trebuit să fac, ci să obțin un proces-verbal de la polițistul blond.
* * *
A doua zi, după o seară cu șnițel vienez ca la mama lui și un șpriț ca la tata lui, am pornit către București. Drumul era lung așa că ne-am zorit puțin pe autostrăzile austriece și ungurești, știind că ne așteaptă șoselele României care ne vor toca nervii și timpul. Când am intrat în România era spre prânz și ne-am considerat norocoși să fi făcut doar câteva ceasuri până la graniță. Ne-am înarmat cu răbdare și din Arad am apucat drumul Sibiului. Pentru cine n‑a trecut prin zona aia vă pot spune că e una dintre șoselele cele mai obositoare și mai enervante din România. Asfaltul șerpuiește pe curba de nivel a dealurilor ce mărginesc lunca Mureșului, un fel de drum trasat de vaci, complet nepotrivit pentru un trafic modern. Există puține porțiuni drepte pe care să poți depăși un camion, așa că te poți considera norocos dacă nu întâlnești prea multe vehicole lente pe traseu. Ceea ce se întâmpla și în cazul nostru: cu excepția a două-trei camioane răzlețe, drumul părea destul de liber sî am profitat pentru a accelera puțin. În spatele meu era o altă Octavia, care părea că nu vrea să depășească, ci doar să stea în siajul meu.
Când ne-am apropiat de Vărădia de Mureș — ultimul sat înainte de Săvârșin — pe un aliniament dinaintea intrării între case, o Dacie a ieșit brusc de pe marginea drumului în șosea. Șoferul ei se străduia să‑i dea bice, dar puterile motorului nu‑l ajutau așa că a trebuit să frânez apăsat, până la podea, pentru a nu‑l lovi. Din păcate Octavia din spate nu avea un șofer la fel de vigilent și am auzit pentru a doua oară un bubuit în spate. Am coborât să constat consecințele și am dat peste vinovat care deja mă aștepta cu o moacă spășită. Pagubele nu erau chiar mari, ba chiar m‑am gândit că e mai bine așa, acum o să fac reparația pe RCA-ul individului, plus constatarea poliției și nu am să mă mai tem că chestia aia amiabilă (sau cum dracu’ îi zice, că tot suspectă mi se părea) din Austria nu va fi acceptată de asiguratorii români. Doar că lucrurile nu s‑au dovedit a fi chiar așa de simple.
Pe șoferul Octaviei îl chema Iuri, era cetățean american de origine ucraineană. Mașina era închiriată din Odesa și el se plimbase cu niște rude din Ucraina, dar habar n‑avea ce asigurare are și dacă e valabilă în afara Ucrainei. Mi‑a arătat o hârtie în caractere chirilice și mi‑a zis “this is the inssurance”, iar eu i‑am răspuns “you got to be kidding”. M‑a privit nedumerit, așteptând să‑i spun ce urmează, iar eu i‑am explicat că trebuie să mergem la cel mai apropiat post de poliție, ceea ce l‑a speriat nițel. I‑am zis “follow me” și m‑am suit în mașină. În oglinda retrovizoare l‑am văzut urmându-mă supus.
Am intrat în comună și am început să caut din priviri poliția. N‑a fost greu, era chiar la șoseaua principală, în partea stângă a clădirii primăriei, doar că părea să nu aibă ușă proprie, tăblița albastră cu inscripția fiind deasupra unei ferestre. Am intrat deci pe ușa primăriei — pe hol era pustiu, iar birourile cu uși deschise erau goale — americanul meu ucrainean mă urma cu o figură dezorientată și puțin speriată. I‑am făcut semn că e ok și am continuat să înaintăm pe holul întunecos până când am dat de un birou pe dreapta, unde o tanti grasă dormea cu capul pe birou. Ne‑a auzit în ultimul moment și a sărit ca arsă — vocea de om trezit din somn o trăda: “pe cine căutați?” I‑am spus de accident și am întrebat de polițiști, iar ea mi‑a explicat, ușurată că nu suntem de la vreun control, că polițiștii sunt la șeful de post acasă, pe ulița de lângă primărie, a patra casă pe stânga.
I‑am găsit pe ambii polițiști acolo unde ne spusese funcționara primăriei, doar că erau în maieu și pantaloni scurți, jucând table sub un pom. Americanul se uita la ei foarte intrigat și m‑a întrebat “this is the police?”, “yes” am răspuns eu, “they’ll be with us in a moment”. Au apărut echipați regulamentar, unul mai grăsuț și mai transpirat, celălalt mai deșirat, ne-au intrebat ce accident avem, cum s‑a întâmplat, am ajuns la mașinile parcate în șoseaua principală și ei au concluzionat “ei, păi e o nimica toată”, apoi m‑au întrebat dacă știu bine engleză. N‑am înțeles rostul întrebării și am zis că destul de bine, iar șeful de post m‑a dumirit “vă întreb pentru că eu știu legile bine, dar nu știu engleză, iar ajutorul meu știe ceva engleză, dar nu prea știe legile”. Probabil că l‑am privit cu o figură consternată pentru că mi‑a explicat mai departe “știți, el e mai mult pe penal, eu sunt specializat pe rutieră”. Ne-au invitat în sediul lor, adică să înconjurăm clădirea primăriei spre o intrare prin spate, printr‑o curte plină de buruieni în care se zăreau niște pluguri și grape ruginite, ieșind dintre ierburile înalte, ca în decorul unui film de Tarkovski. Am intrat pe un hol plin de moloz, pentru care șeful de post s‑a scuzat spunând că sunt în renovare, apoi ne-au invitat în biroul lor, securizat cu un grilaj rudimentar și încuiat cu un lacăt imens, care i‑a produs americanului o reacție de evidentă teamă. “Are they going to arrest me?”, m‑a întrebat, iar eu m‑am grăbit să neg “no, why do you think that?”. Mi‑a arătat grilajul și a continuat “then why do they put me in the prison?”. “Well, actually this is not a prison, this is their office.”
Despre cum a fost să completăm niște formulare cu texte doar în română nu vă mai povestesc. Pot doar să spun că eram un trio românesc redutabil: șeful de post completa documente, ajutorul său îl susținea citind dintr-un regulament și eu traduceam totul în engleză. Probabil că americanul a povestit deja întregii lui țări: “I’ve been in Romania. Nice country. Very nice people. They work in teams of three: one that can read, one that can write and one that can speak.”
12:11
Asa the!