Se vorbește foarte mult despre filmul lui Cristian Mungiu, “După dealuri”. Părerile sunt împărțite și citesc aproape în fiecare zi recenzii mai mult sau mai puțin serioase care îngroașă punctul de vedere al unei părți a baricadei. Sunt și câțiva comentatori a căror opinie contează mai mult pentru mine, pentru că și-au dovedit inteligența și discernământul de‑a lungul timpului. Pe opinia lor, dar mai ales pe concluziile ce le-am tras din ceea ce am citit se bazează cele de mai jos, deși eu încă nu am văzut filmul.
Până la urmă nici nu sunt importante detaliile scenariului, imaginii, regiei sau ale jocului actoricesc. Dedesubtul acestei dispute pe marginea filmului, eu ghicesc eterna dilemă a românilor – aceea de a‑și accepta imaginea proprie reflectată în ochii celorlalți.
* * *
Când se întâmplă o schimbare semnificativă, una care răstoarnă rostul știut al lucrurilor, există o evoluție predictibilă a societății în raport cu evenimentele produse și impactul lor. Nu vreau să mă angajez într‑o analiză sociologică — nu sunt nici pe departe calificat să fac asta — dar ca să explic cum înțeleg eu situația României de azi e nevoie de un pic de teorie a managementului schimbării și de un strop de teorie motivațională.
Știm toți cum arată etapele unei schimbări: șoc-negare, furie-frică, acceptare și angajament. Și dacă privim la ceea ce s‑a întâmplat cu societatea românească din ’90 încoace constatăm că am trecut printr‑o lungă perioadă de șoc, marcată de mineriade, “imgb face ordine” și alte lozinci asemănătoare, care (în opinia mea) au marcat o atitudine de negare a unei noi ordini sociale. Românii acceptau democrația doar parțial, luau doar aspectele convenabile din ea – “apoi, închipuiește-ți dumneata numai un condei, stăi să-ți spui: mai întâi și-întâi că dacă e republică, nu mai plătește niminea bir…” — dar respingeau despărțirea de avantajele unui stat atotputernic – “vezi bine; pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanțiunea tuturor drepturilor”.
Faza de furie și frică s‑a instalat treptat și continuă și azi, încă nu am ieșit din ea (din nou, în opinia mea), pentru că nici acum nu am acceptat responsabilitățile ce revin unui cetățean al unei democrații complete. Ne învârtim într-un cerc vicios, care ne împiedică să avansăm pe traseul firesc al unei schimbări. Iar întrebarea este de ce? Suntem noi, românii, mai furioși decât celelalte nații ale estului european, care au reușit mai repede decât noi? Sau mai fricoși de schimbare?
Înainte de a răspunde cu da sau nu la această întrebare vă invit să medităm la axa verticală a acestui grafic al schimbării: impact. Impact asupra respectului de sine, a imaginii pe care românii o construiesc despre ei înșiși, individual și în comun, a convingerii că suntem demni de un destin mai bun. Asta înseamnă că noi nu înaintăm, nu asimilăm schimbarea pentru că ne deranjează profund imaginea pe care ar trebui s‑o acceptăm despre noi înșine. Ne cramponăm de lozinci și șabloane care ne fac să ne simțim bine — suntem cei mai deștepți, cei mai talentați, cei mai așa-și-pe-dincolo — și nu vrem să facem următorul pas care ar fi acela de a ne accepta slăbiciunile și greșelile trecutului, pentru a putea să începem căutarea unor soluții. Dar oare acest blocaj vine doar din trăsăturile noastre naționale, din îngâmfarea bine cultivată de anii de comunism?
Eu cred că nu. Această staționare nefiresc de lungă în zona furiei și fricii este alimentată cu perseverență de o clasă socială care a evoluat diferit de restul societății. O clasă socială compusă din oportuniști, cei pentru care respectul de sine nu e o problemă care să‑i frământe prea tare, iar respectul celorlalți se poate cumpăra. Nu mă refer doar la politicieni, ci și la o anumită categorie de afaceriști. Acești oameni sunt mult înaintea celorlalți pe axa schimbării, pentru că ei nu cântăresc schimbarea vizavi de respectul de sine, ci de bunăstarea materială, de profit.
Au fost șocați și ei de schimbări, au avut o scurtă perioadă de furie și frică, apoi au acceptat noile condiții și s‑au gândit ce pot face ca să obțină profit în noile condiții. Le‑a fost destul de limpede că pentru a prospera au nevoie de un context favorabil, legi încâlcite și neaplicate, o stare de confuzie socială care să le permită să-și desfășoare agendele proprii fără să dea socoteală pentru nimic. Au experimentat, au încercat și au constatat foarte rapid că, dacă reușesc să controleze economic politica — fie prin sponsorizări, fie prin implicare directă — pot prelungi starea de furie și frică a românilor, ceea ce întreține contextul de care au nevoie. Cum? Împiedicându‑i să accepte realitatea, mințindu‑i permanent că sunt frumoși, talentați și deștepți, că au drepturi și că știu să și le exercite, că trebuie să aibă încredere în propriul discernământ, că toți pot și chiar trebuie să devină absolvenți de facultate, că au fost furați de cei de la putere și de aia le merge rău în ciuda acestor multe calități pe care le au, dar dacă îi vor alege pe cei din opoziție totul se va schimba în bine. Doar că în spatele celor de la putere, ca și în spatele celor din opoziție, sunt tot ei.
În ultimele luni am avut dovada că această clasă socială a evoluat până la faza de integrare în noul context: manevrele politice pentru demiterea președintelui, tupeul de a pune la punct Europa, asocierea liberalismului cu Becali, candidatura lui Gigi Nețoiu la parlamentare concomitentă cu oficializarea calității sale de colaborator al Securității comuniste. E un fel de sfidare directă, o convingere că știu exact care sunt butoanele pe care să apese pentru a controla “democratic” o masă de oameni lipsiți de educație, dezinformați, speriați și frustrați.
Nu e altă cale de a merge înainte decât acceptarea realității. Suntem un popor neterminat ca evoluție, incoerent și lălâu moralicește, cu o istorie plină de trădători și hoți. Suntem cam leneși și nici puținul care ne iese din mâini nu e făcut cu prea mare chibzuință. Instituțiile pe le-am clădit sunt șubrede și populate de oameni care se servesc pe ei înșiși — mănăstire, spital, orfelinat, poliţie, filantropie de tip ONG. Educația e subordonată profitului – nu ne interesează nici nevoile, nici rezultatele, ci taxele. Suntem adesea admirabili la nivel individual, dar reprobabili ca nație.
Ce e de făcut? Nimic altceva decât să ne luăm soarta în mâini și să ne schimbăm. Cine are curajul să spună asta public, în gura mare? De pildă Cristian Mungiu, în După dealuri. Iar reacția instituțiilor vizate nu s‑a lăsat așteptată, în același ton, menit să ne țină în perpetuă negare, frică și frustrare:
Cred că acest film va aduce o imagine proastă asupra poporului român şi asupra bisericii noastre, mai ales în comunităţile şi popoarele care nu cunosc realităţile noastre. Noi nu avem aşa ceva. Cazul de la Tanacu a fost un caz nefericit, iar filmul este o ruşine. Asta e concluzia mea, iar eu ca român vreau să îmi apăr tradiţia şi valorile. Să nu credeţi că la Tanacu a fost chiar aşa.
preot Vasile Pârcălabu, protopop de Vaslui
Dar nu cred că despre cazul Tanacu e vorba în film. Presimt că e vorba despre noi, românii, despre sterilele noastre zbateri între furie și acceptare, despre sinceritatea de a ne privi în oglindă și despre curajul de a admite că trebuie să ne schimbăm. Iar filmul lui Mungiu, chiar fără să‑l văd, mi‑a dat prilejul să spun ce cred despre asta.
13:11
3. I se reproşează lui Mungiu că filmului îi lipseşte ba dimensiunea religioasă, duhovnicească, ba că nu ştiu ce. Oameni buni, dar omul nu face nimic din ce nu îşi propune. Dacă vi se pare că lipseşte ceva, e pentru că Mungiu nici nu şi‑a propus aşa ceva. Nu e genul care să facă un film cu de toate. Şi nici genul care să-şi propună avion, să iasă tanc şi apoi să‑l ia la pilă. Cristian Mungiu face ce spune şi spune ce face. Are un proiect, are un scop şi livrează exact în termenii scopului asumat. Când va face un film despre creştinism, despre popism etc, va fi destul de onest şi curajos să vă anunţe. Cât adevăr, atat curaj.
19:11
Da, dar nouă ne place cu de toate. Viața ca o șaormă.
13:11
1. Şi eu am citit multe cronici, interviuri şi comentarii. Am văzut şi piesa lui Andrei Şerban, demult, la Odeon. Şi totuşi, de la primele cadre am fost lovită de noutate şi de emoţie, ca şi când înainte n‑ar fi fost nimic. Şi astea se datorează “detaliilor scenariului, imaginii, regiei şi jocului actoricesc”. Cristian Mungiu e genial, iar filmul merită toate premiile din lume. Poate că nu reinventează cinematograful, dar rescrie una din paginile sale de glorie.
2. E adevărat, filmul este despre noi şi asta supără rău. Şi supără nu doar CE ne arată Mungiu în film, ci şi CUM o face; adică, după o muncă de câţiva ani de documentare, filmând apoi sub presiunea deadline-ului pe care şi l‑a impus (Cannes) şi având rezultate: premii, public, critică şi comentarii. Adică o reţetă a succesului ce presupune muncă, eficienţă, rezultat. Ha! În lenea noastră, cine crezi că gustă aşa ceva.