Se vor­bește foarte mult des­pre fil­mul lui Cris­tian Mun­giu, “După de­a­luri”. Pă­re­rile sunt îm­păr­țite și ci­tesc aproape în fi­e­care zi re­cen­zii mai mult sau mai pu­țin se­ri­oase care în­groașă punc­tul de ve­dere al unei părți a ba­ri­ca­dei. Sunt și câ­țiva co­men­ta­tori a că­ror opi­nie con­tează mai mult pen­tru mine, pen­tru că și-au do­ve­dit in­te­li­gența și dis­cer­nămân­tul de‑a lun­gul tim­pu­lui. Pe opi­nia lor, dar mai ales pe con­clu­zi­ile ce le-am tras din ceea ce am ci­tit se ba­zează cele de mai jos, deși eu încă nu am vă­zut filmul.

Până la urmă nici nu sunt im­por­tante de­ta­li­ile sce­na­ri­u­lui, ima­gi­nii, re­giei sau ale jo­cu­lui ac­tori­cesc. De­de­sub­tul aces­tei dis­pute pe mar­gi­nea fil­mu­lui, eu ghi­cesc eterna di­lemă a ro­mâ­ni­lor – aceea de a‑și ac­cepta ima­gi­nea pro­prie re­flec­tată în ochii celorlalți.

* * *

Când se în­tâm­plă o schim­bare sem­ni­fi­ca­tivă, una care răs­to­arnă ros­tul știut al lu­cru­ri­lor, există o evo­lu­ție pre­dic­ti­bilă a so­ci­e­tă­ții în ra­port cu eve­ni­men­tele pro­duse și im­pac­tul lor. Nu vreau să mă an­ga­jez într‑o ana­liză so­cio­lo­gică — nu sunt nici pe de­parte ca­li­fi­cat să fac asta — dar ca să ex­plic cum în­țe­leg eu si­tu­a­ția Ro­mâ­niei de azi e ne­voie de un pic de te­o­rie a ma­na­ge­men­tu­lui schim­bă­rii și de un strop de te­o­rie motivațională.

Știm toți cum arată eta­pele unei schim­bări: șoc-ne­gare, fu­rie-frică, ac­cep­tare și an­ga­ja­ment. Și dacă pri­vim la ceea ce s‑a în­tâm­plat cu so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească din ’90 în­coace con­sta­tăm că am tre­cut printr‑o lungă pe­ri­oadă de șoc, mar­cată de mi­ne­ri­ade, “imgb face or­dine” și alte lo­zinci ase­mă­nă­toare, care (în opi­nia mea) au mar­cat o ati­tu­dine de ne­gare a unei noi or­dini so­ci­ale. Ro­mâ­nii ac­cep­tau de­mo­cra­ția doar par­țial, luau doar as­pec­tele con­ve­na­bile din ea – “apoi, în­chi­pu­iește-ți dum­ne­ata nu­mai un con­dei, stăi să-ți spui: mai în­tâi și-în­tâi că dacă e re­pu­blică, nu mai plă­tește ni­mi­nea bir…” — dar res­pin­geau des­păr­ți­rea de avan­ta­jele unui stat ato­tpu­ter­nic – “vezi bine; pen­sia e bașca, o am după le­gea ve­che, e drep­tul meu; mai ales când e re­pu­blică, drep­tul e sfânt: re­pu­blica este ga­ran­țiu­nea tu­tu­ror drep­tu­ri­lor”.

Faza de fu­rie și frică s‑a in­sta­lat trep­tat și con­ti­nuă și azi, încă nu am ie­șit din ea (din nou, în opi­nia mea), pen­tru că nici acum nu am ac­cep­tat res­pon­sa­bi­li­tă­țile ce re­vin unui ce­tă­țean al unei de­mo­cra­ții com­plete. Ne în­vâr­tim într-un cerc vi­cios, care ne îm­pie­dică să avan­săm pe tra­seul fi­resc al unei schim­bări. Iar în­tre­ba­rea este de ce? Sun­tem noi, ro­mâ­nii, mai fu­ri­oși de­cât ce­le­lalte na­ții ale es­tu­lui eu­ro­pean, care au re­u­șit mai re­pede de­cât noi? Sau mai fri­coși de schimbare?

Îna­inte de a răs­punde cu da sau nu la această în­tre­bare vă in­vit să me­di­tăm la axa ver­ti­cală a aces­tui gra­fic al schim­bă­rii: im­pact. Im­pact asu­pra res­pec­tu­lui de sine, a ima­gi­nii pe care ro­mâ­nii o con­stru­iesc des­pre ei în­șiși, in­di­vi­dual și în co­mun, a con­vin­ge­rii că sun­tem demni de un des­tin mai bun. Asta în­seamnă că noi nu îna­in­tăm, nu asi­mi­lăm schim­ba­rea pen­tru că ne de­ran­jează pro­fund ima­gi­nea pe care ar tre­bui s‑o ac­cep­tăm des­pre noi în­șine. Ne cram­po­năm de lo­zinci și șa­bloane care ne fac să ne sim­țim bine — sun­tem cei mai deș­tepți, cei mai ta­len­tați, cei mai așa-și-pe-din­colo — și nu vrem să fa­cem ur­mă­to­rul pas care ar fi acela de a ne ac­cepta slă­bi­ciu­nile și gre­șe­lile tre­cu­tu­lui, pen­tru a pu­tea să în­ce­pem că­u­ta­rea unor so­lu­ții. Dar oare acest blo­caj vine doar din tră­să­tu­rile noas­tre na­țio­nale, din în­gâm­fa­rea bine cul­ti­vată de anii de comunism?

Eu cred că nu. Această sta­țio­nare ne­fi­resc de lungă în zona fu­riei și fri­cii este ali­men­tată cu per­se­ve­rență de o clasă so­ci­ală care a evo­luat di­fe­rit de res­tul so­ci­e­tă­ții. O clasă so­ci­ală com­pusă din oport­u­niști, cei pen­tru care res­pec­tul de sine nu e o pro­blemă care să‑i frământe prea tare, iar res­pec­tul ce­lor­lalți se poate cum­păra. Nu mă re­fer doar la po­li­ti­cieni, ci și la o anu­mită ca­te­go­rie de afa­ce­riști. Acești oa­meni sunt mult îna­in­tea ce­lor­lalți pe axa schim­bă­rii, pen­tru că ei nu cân­tă­resc schim­ba­rea vi­zavi de res­pec­tul de sine, ci de bu­năs­ta­rea ma­te­rială, de profit.

Au fost șo­cați și ei de schim­bări, au avut o scurtă pe­ri­oadă de fu­rie și frică, apoi au ac­cep­tat no­ile con­di­ții și s‑au gân­dit ce pot face ca să ob­țină pro­fit în no­ile con­di­ții. Le‑a fost des­tul de lim­pede că pen­tru a pros­pera au ne­voie de un con­text fa­vo­ra­bil, legi în­câl­cite și ne­a­pli­cate, o stare de con­fu­zie so­ci­ală care să le per­mită să-și des­fă­șoare agen­dele pro­prii fără să dea so­co­teală pen­tru ni­mic. Au ex­pe­ri­men­tat, au în­cer­cat și au con­sta­tat foarte ra­pid că, dacă re­u­șesc să con­tro­leze eco­no­mic po­li­tica — fie prin spon­so­ri­zări, fie prin im­pli­care di­rectă — pot pre­lungi sta­rea de fu­rie și frică a ro­mâ­ni­lor, ceea ce în­tre­ține con­tex­tul de care au ne­voie. Cum? Împiedicându‑i să ac­cepte re­a­li­ta­tea, mințindu‑i per­ma­nent că sunt fru­moși, ta­len­tați și deș­tepți, că au drep­turi și că știu să și le exer­cite, că tre­buie să aibă în­cre­dere în pro­priul dis­cer­nământ, că toți pot și chiar tre­buie să de­vină ab­sol­venți de fa­cul­tate, că au fost fu­rați de cei de la pu­tere și de aia le merge rău în ciuda aces­tor multe ca­li­tăți pe care le au, dar dacă îi vor alege pe cei din opo­zi­ție to­tul se va schimba în bine. Doar că în spa­tele ce­lor de la pu­tere, ca și în spa­tele ce­lor din opo­zi­ție, sunt tot ei.

În ul­ti­mele luni am avut do­vada că această clasă so­ci­ală a evo­luat până la faza de in­te­grare în noul con­text: ma­ne­vrele po­li­tice pen­tru de­mi­te­rea pre­șe­din­te­lui, tu­peul de a pune la punct Eu­ropa, aso­ci­e­rea li­be­ra­lis­mu­lui cu Be­cali, can­di­da­tura lui Gigi Ne­țoiu la par­la­men­tare con­co­mi­tentă cu ofi­ci­a­li­za­rea ca­li­tă­ții sale de co­la­bo­ra­tor al Se­cu­ri­tă­ții co­mu­niste. E un fel de sfi­dare di­rectă, o con­vin­gere că știu exact care sunt bu­toa­nele pe care să apese pen­tru a con­trola “de­mo­cra­tic” o masă de oa­meni lip­siți de edu­ca­ție, dez­in­for­mați, spe­ri­ați și frustrați.

Nu e altă cale de a merge îna­inte de­cât ac­cep­ta­rea re­a­li­tă­ții. Sun­tem un po­por ne­ter­mi­nat ca evo­lu­ție, in­co­e­rent și lă­lâu mo­ra­li­cește, cu o is­to­rie plină de tră­dă­tori și hoți. Sun­tem cam le­neși și nici pu­ți­nul care ne iese din mâini nu e fă­cut cu prea mare chi­b­zu­ință. In­sti­tu­ți­ile pe le-am clă­dit sunt șu­brede și po­pu­late de oa­meni care se ser­vesc pe ei în­șiși — mă­năs­tire, spi­tal, or­fe­li­nat, po­li­ţie, fi­lan­tro­pie de tip ONG. Edu­ca­ția e sub­or­do­nată pro­fi­tu­lui – nu ne in­te­re­sează nici ne­vo­ile, nici re­zul­ta­tele, ci ta­xele. Sun­tem ade­sea ad­mi­ra­bili la nivel in­di­vi­dual, dar re­pro­ba­bili ca nație.

Ce e de fă­cut? Ni­mic alt­ceva de­cât să ne luăm soarta în mâini și să ne schim­băm. Cine are cu­ra­jul să spună asta pu­blic, în gura mare? De pildă Cris­tian Mun­giu, în După de­a­luri. Iar re­ac­ția in­sti­tu­ți­i­lor vi­zate nu s‑a lă­sat aș­tep­tată, în ace­lași ton, me­nit să ne țină în per­pe­tuă ne­gare, frică și frustrare:

Cred că acest film va aduce o ima­gine proastă asu­pra po­po­ru­lui ro­mân şi asu­pra bi­se­ri­cii noas­tre, mai ales în co­mu­ni­tă­ţile şi po­poa­rele care nu cu­nosc re­a­li­tă­ţile noas­tre. Noi nu avem aşa ceva. Ca­zul de la Ta­nacu a fost un caz ne­fe­ri­cit, iar fil­mul este o ru­şine. Asta e con­clu­zia mea, iar eu ca ro­mân vreau să îmi apăr tra­di­ţia şi va­lo­rile. Să nu cre­deţi că la Ta­nacu a fost chiar aşa.

preot Va­sile Pâr­că­labu, pro­to­pop de Vaslui

Dar nu cred că des­pre ca­zul Ta­nacu e vorba în film. Pre­simt că e vorba des­pre noi, ro­mâ­nii, des­pre ste­ri­lele noas­tre zba­teri în­tre fu­rie și ac­cep­tare, des­pre sin­ce­ri­ta­tea de a ne privi în oglindă și des­pre cu­ra­jul de a ad­mite că tre­buie să ne schim­băm. Iar fil­mul lui Mun­giu, chiar fără să‑l văd, mi‑a dat pri­le­jul să spun ce cred des­pre asta.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    3. I se re­proşează lui Mun­giu că fil­mu­lui îi lip­seşte ba di­men­siu­nea re­li­gi­oasă, du­hov­ni­cească, ba că nu ştiu ce. Oa­meni buni, dar omul nu face ni­mic din ce nu îşi pro­pune. Dacă vi se pare că lip­seşte ceva, e pen­tru că Mun­giu nici nu şi‑a pro­pus aşa ceva. Nu e ge­nul care să facă un film cu de toate. Şi nici ge­nul care să-şi pro­pună avion, să iasă tanc şi apoi să‑l ia la pilă. Cris­tian Mun­giu face ce spune şi spune ce face. Are un pro­iect, are un scop şi li­vrează exact în ter­me­nii sco­pu­lui asu­mat. Când va face un film des­pre cre­ş­ti­nism, des­pre po­pism etc, va fi des­tul de onest şi cu­ra­jos să vă anu­nţe. Cât ade­văr, atat curaj.

  2. Alice

    1. Şi eu am ci­tit multe cro­nici, in­ter­viuri şi co­men­ta­rii. Am vă­zut şi piesa lui An­drei Şer­ban, de­mult, la Odeon. Şi to­tuşi, de la pri­mele ca­dre am fost lo­vită de no­u­tate şi de emoţie, ca şi când îna­inte n‑ar fi fost ni­mic. Şi as­tea se da­to­rează “de­ta­li­i­lor sce­na­ri­u­lui, ima­gi­nii, re­giei şi jo­cu­lui ac­tori­cesc”. Cris­tian Mun­giu e ge­nial, iar fil­mul me­rită toate pre­mi­ile din lume. Poate că nu re­in­ven­tează ci­ne­ma­to­gra­ful, dar re­scrie una din pa­gi­nile sale de glorie.
    2. E ade­vă­rat, fil­mul este des­pre noi şi asta su­pără rău. Şi su­pără nu doar CE ne arată Mun­giu în film, ci şi CUM o face; adică, după o muncă de câţiva ani de do­cu­men­tare, fil­mând apoi sub pre­siu­nea dea­d­line-ului pe care şi l‑a im­pus (Can­nes) şi având re­zul­tate: pre­mii, pu­blic, cri­tică şi co­men­ta­rii. Adică o reţetă a suc­ce­su­lui ce pre­su­pune muncă, efi­cienţă, re­zul­tat. Ha! În le­nea noas­tră, cine crezi că gustă aşa ceva.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.