Un articol al lui Cristian Ghinea din Dilema Veche mi‑a adus aminte că acum vreo zece ani Adrian Năstase afirma că partidul său nu va oferi protecție nimănui în fața justiției. Fraza în sine, rostită cu vocea fermă a președintelui PSD, a făcut puțină vâlvă prin presă și vreo câțiva naivi s‑au gândit că poate vreo doi-trei baroni locali vor fi aruncați în groapa cu lei. Recunosc, m‑am numărat printre aceia care au sperat. Nu s‑a întâmplat așa. După niște ani, întrebat abrupt despre perioada aceea și despre promisiunea nerespectată, Năstase a explicat că n‑a fi dorit să destabilizeze partidul, deci guvernarea, deci țara.
Așadar este lupta anti-corupție destabilizatoare? La prima vedere aș fi tentat să contraatac vehement și să spun că instaurarea legii și a echității sociale nu poate fi ceva care să destabilizeze o societate, ci, dimpotrivă, o va întări, îi va reda demnitatea și speranța. Cuvintele frumoase parcă vin de la sine când trebuie să argumentezi în favoarea unei astfel de cauze, nici nu trebuie să faci efortul de a găsi raționamentele necesare pentru că ele te vizitează singure și se aștern logic unul lângă altul, armonic. Dar hai să ne imaginăm o Românie în care se aplică mâine, subit și implacabil, legile și regulile morale.
În fiecare oraș mai mic sau mai mare din România, în fiecare județ, există niște oameni de afaceri prosperi, cei care alcătuiesc baronimea locală. Nu mă gândesc la baronii vreunui anume partid, ci la toți cei care finanțează partidele și apoi așteaptă de la ele binefacerile guvernării locale sau centrale. De‑a lungul timpului, la nivel local au învățat regulile nescrise ale coabitării — cea care pare atât de imposibilă la vârful politicii românești — când unii se află la guvernare, nu‑i distrug pe ceilalți pentru că știu că peste ceva timp locurile lor se vor schimba. E o rotație periodică, un sistem de vase comunicante care funcționează firesc, tulburat de mici invidii și războaie, care se sting la fel de repede cum au și început, pentru că toți știu că e spre binele personal să păstreze un status quo. O mare parte a economiei românești este mânuită de acești oameni, iar în spatele lor se găsesc sute de mii, poate milioane de angajați, fie legali, fie la negru.
Imaginați-vă că mâine am avea cumva putința aplicării legii, rapid și implacabil, apoi am putea aplica fără întârziere pedeapsa adecvată — probabil peste optzeci la sută din aceste personaje ar fi arestate pentru diverse infracțiuni mai mari sau mai mici, de la evaziune fiscală la trafic de influență, de la folosirea muncii la negru la falsificarea de documente. Să zicem că asta s‑a întâmplat într‑o vineri, o armată de procurori au năvălit peste sediile firmelor, au luat dovezile necesare și i‑au săltat pe nemernici. I‑au umflat în dube și i‑au băgat direct în pușcărie — iată un scenariu care l‑ar face să tremure de plăcere pe Vadim Tudor, care perorează de ani buni despre o astfel de justiție expeditivă. Peste weekend s‑a dus vestea în toată țara, bucurie mare, am terminat cu corupția. Presa trâmbițează victoria nesperată, un nou început se așterne în fața noastră.
E luni și oamenii merg la lucru. Cei care lucrau la negru sunt trimiși acasă, așa ceva nu se mai poate. Cei cu carte de muncă se pun pe treabă, de fapt mai mult pe vorbă, comentând cele întâmplate. După vreo trei zile de bârfit vine și vremea să muncească ceva, că uite trece luna și n‑au din ce să plătească salariile. Însă firma nu merge pe bază de reguli economice normale, rotițele ei se învârteau doar unse de patron, care dădea telefoanele necesare, făcea înțelegeri și contracte, toate rezultând din relațiile lui personale. Fără el nu mai avem cui distribui, cui vinde, pe cine servi. Contractele cu statul sunt anulate, fructe ale corupției incriminate. Partenerii de afaceri, câți au scăpat din tăvălugul arestărilor, nici nu vor să mai audă de firma infractorului — nomine odiosa! Pe orizontală și verticală relațiile comerciale se gripează treptat, până când se blochează complet. Gicu, Florica, Vasile și Maricica rămân șomeri. Statul nu are de unde să le dea prea mult ajutor de șomaj, pentru că nivelul de încasări de taxe a scăzut. PIB-ul o ia în jos, cursul se înrăutățește. Presa titrează: România se prăbușește. Gicu, Florica, Vasile și Maricica nu înțeleg nimic, doar că de când a plecat patronu’ treaba a mers prost. Foarte prost. Și atunci ies în stradă și strigă. Vor corupții înapoi, că ei au copii de hrănit.
* * *
Paradoxal, Adrian Năstase avea dreptate: dacă ar fi aplicat extensiv măsurile anti-corupție, ar fi provocat niște blocaje. Dacă le-ar fi aplicat doar selectiv, n‑ar fi rezolvat problema corupției, dar și-ar fi subminat poziția în partid. Nu încerc să sugerez că ar trebui să acceptăm corupția, nici că Năstase a procedat corect. Încerc doar să subliniez că, înainte de a răsturna un sistem, oricare ar fi el, trebuie să fii sigur că ai ce și pe cine să pui în loc.
Cât ar dura până când românii ar reuși să înlocuiască actuala economie, bazată pe corupție și muncă la negru, cu una curată și legală? Gândiți-vă… De câtă educație au nevoie românii pentru a reuși această tranziție? Un an? Încă douăzeci de ani brucanieni? Vor reuși vreodată? Puși în fața efortului necesar, nu ar găsi cumva că e mai la îndemână să se descurce cu corupția de azi? Nu le-ar fi corupții mai dragi dacă ar ști unde poate duce dispariția lor?
14:11
Exact asa s‑a intamplat cand patronii unor firme au murit. V. Edy Spedition si Aldis, parca. Tot business-ul era creditat pe increderea/relatiile patronului. Am inteles ca vaduva mezelareasa a reusit sa salveze situatia aducand un manager strain (sic!).