Aroganța de a ierta

Am vă­zut în sfâr­șit Dog­vi­lle. Știu vreo două per­soane care o să-mi spună că tre­buia să‑l văd mai de mult, că ei mi-au zis că e bun… bref, acum l‑am vă­zut, că acum i‑a ve­nit vre­mea pen­tru mine. Dar, într-ade­văr, ce film! Dacă nu l‑ați vă­zut din 2003 — când a fost pre­miera — fa­ceți bine și pu­neți-vi‑l în ca­len­dar. Cu grijă, să nu fie într‑o zi când aveți ne­voie să fiți ve­seli și bine dis­puși, că n‑o să se în­tâm­ple așa la fi­nal. Sau dacă se în­tâm­plă, tre­buie să vă în­gri­jo­rați că n‑ați în­țe­les mesajul.

Știam deja, dar am avut încă o con­fir­mare că Nicole Kid­man e o ac­triță mare. Într‑o sce­no­gra­fie care lasă toată gre­u­ta­tea fil­mu­lui pe in­ter­pre­ta­rea ac­to­ri­lor, ea stră­lu­cește fără du­biu, într‑o dis­tri­bu­ție care ri­dică șta­cheta ar­tis­tică foarte sus. Iar po­ves­tea în sine este tul­bu­ră­toare — nu am să po­ves­tesc sce­na­riul, aș strica plă­ce­rea vi­zio­nă­rii pen­tru cei ce nu l‑au vă­zut, dar este una din cele mai te­ri­bile pa­ra­bole des­pre con­di­ția umană și des­pre pre­va­lența ră­u­lui din fi­rea omului.

Nu­mele câi­ne­lui e Mo­ses. Nu­mele ora­șu­lui e Dog­vi­lle. Ora­șul câi­ne­lui, ora­șul lui Mo­ise. Din­colo de a fi un film anti-ame­ri­can, așa cum ci­tesc în multe co­men­ta­rii, e un film des­pre noi toți, e o oglindă pusă sub na­sul ori­că­rei co­mu­ni­tăți umane, în care ne re­flec­tăm slă­bi­ciu­nile și ră­u­ta­tea. Iar fi­na­lul nu m‑a șo­cat prin vi­o­lență — la un mo­ment dat am ghi­cit dez­no­dămân­tul — ci prin re­pli­cile din ma­rele gan­gs­ter și fiica sa. Ta­tăl își acuză fiica de aro­ganță pen­tru că se pla­sează pe sine mult dea­su­pra ce­lor­lalți, privindu‑i de sus și iertându‑i, fiindu‑i milă pen­tru ei. Re­fu­zându-le șansa de a plăti pen­tru gre­șe­lile lor și ast­fel de a învăța.

Pri­vită ast­fel, în con­tex­tul des­cris de acest film, ier­ta­rea și mi­los­te­nia cad într-ade­văr în pă­ca­tul aroganței.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...