Probabil ați observat că în incintele astea ale sălilor de fitness există tot timpul un ambient muzical foarte modern. Piesele care se cântă sunt ceea ce ascultă în general tinerii din ziua de azi: house, tehno, dance, club. Eu recunosc că nu mă prea găsesc printre admiratorii nici unia dintre genurile astea, dar nu mă duc la sală ca să-mi completez cultura muzicală, așa că suport fără comentarii reprizele de tuci-tuci și bunți-bunți.
Din când în când printre piesele difuzate se strecoară și câte un remix al unei melodii pe care o recunosc — am auzit piese de-ale lui Sting, Pink Floyd sau Abba transpuse în ritmurile moderne și m‑am bucurat pe de o parte că melodicitatea mai pătrunde din când în când în lumea asta a ritmului egal-obsesiv, dar m‑am și întristat să aud măcelul la care au fost supuse niște piese care mi se par frumoase așa cum au fost ele compuse. M‑am întrebat în sinea mea de ce se fac aceste remix-uri și singurul răspuns care mi‑a venit în minte a fost pana de creativitate a celor care produc muzica actuală. E greu să fii original atunci când scoți melodii în cantități industriale, nu‑i nici o mirare că tote seamănă între ele aproape ca niște picături de apă. Și atunci cauți originalitatea în piese mai vechi, în muzica adevărată, pe care o ajustezi la mofturile momentului. Și până la urmă — m‑am întrebat — de ce trebuie transformate piesele astea, de ce trebuie mutilate până la dispariția liniei melodice care le făcea recognoscibile?
Din punctul meu de vedere muzica bună are trei ingrediente importante: virtuozitatea instrumentiștilor, performanța vocală a interpretului și mesajul versurilor. Când toate trei condițiile sunt îndeplinite, apare un hit, o piesă memorabilă care dăinuiește în timp. Un exemplu, luat la întâmplare: Stairway to heaven, Led Zeppelin. Altul care îmi vine în minte: Light my fire, Doors. Uneori virtuozitatea și vocea pot să fie secundare, dacă mesajul piesei e suficient de puternic. De pildă Knocking on heaven’s door, Bob Dylan.
Muzica modernă a simplificat brutal totul. Oricine are un computer și ceva aparatură de mixaj poate deveni un dj: dj bobo, dj mario, dj whatever… Virtuozitatea instrumentistului e înlocuită cu ritmurile generate de un software, solistului nu i se mai cere să cânte bine, doar acceptabil sau chiar să recite repede ca în rap și hip-hop, iar versurile nu au nici o semnificație, sunt doar o înșiruire de cuvinte “ce la coadă au să sune”. Și atunci unde mai e plăcerea de a asculta muzică?
Dacă un remix are rostul de a aduce piesa originală pe un anumit calapod ritmic, înseamnă că nu versurile sunt importante, nici interpretarea, ci forma de prezentare. Nu ne interesează o piesă decât dacă e ambalată în stilistica noastră preferată. De aia trebuie să punem Comfortably numb (Pink Floyd) pe un ritm de house, unde cineva recită versurile alea splendide — cu atât de mult miez în contextul albumului The Wall — într-un ritm în care nici eu, care le știu pe de rost, nu le mai înțeleg. Fără nici un sentiment, fără nici un accent pus pe cuvinte, o turuială bezmetică pe un ritm alert-obsesiv ce aproape acoperă muzica originală a piesei. Mesajul s‑a dus dracului, emoția transmisă de Waters e inexistentă, rămâne doar ritmul de tuci-tuci care perforează timpanul, identic cu al piesei dinainte și al celei ce urmează. Iar auditorul nu poate să simtă nimic. Este, într-adevăr, comfortably numb.
Lasă un comentariu