That’s why I can’t say enough times, whatever love you can get and give, whatever happiness you can filch or provide, every temporary measure of grace, whatever works. And don’t kid yourself. Because its by no means up to your own human ingenuity. A bigger part of your existence is luck, than you’d like to admit.
Așa își încheie Boris Yellnichoff demonstrația despre natura umană în Whatever works. Mi-am amintit despre pasajul ăsta după un schimb de păreri între Alice, Augustin și mine, care a pornit de la Vplay și Voyo și a ajuns la natura umană și la felul în care ne apreciem valorile. Într-un final n‑am ajuns la nici o concluzie comună — eu am rămas însă cu un gust amar, o mică dezamăgire că n‑am știut să-mi explic suficient de bine punctul de vedere. Încercând să digerez această nereușită am început treptat să înțeleg că, de fapt, nici nu puteam să ajungem la o convergență, pentru că nu porneam de la aceleași premize și nu aveam același obiectiv. Eu vorbeam despre o lume modificată, care a fost de acord să renunțe la măcar o parte din cutumele ei actuale, acceptând că valoarea artistică poate fi măsurată șî recompensată altfel decât prin sume cumulative de bani. Ei se gândeau la lumea de azi, așa cum arată ea în realitate.
Mai e loc de iluzii? Mai are cineva poftă de ele? Pare că nu. Ideile impracticabile nici nu mai merită enunțate. Am declarat banul singura măsură validă a valorilor de orice natură și nu putem renunța la el, nici măcar de dragul unui exercițiu de imaginație. Banul ne‑a făcut să ne omorâm între noi în războaie, să ne mințim reciproc zilnic prin publicitate, să promovăm ariviștii și oportuniștii prin cariere profesionale, să ne alegem conducători josnici prin alegeri. În spatele tuturor relelor pe care le acuzăm azi stă banul, rânjindu-ne victorios în nas, pentru că la prima cotitură a sorții, când nouă ni se va ivi ocazia de a‑l îndesa în buzunar, vom uita de caracter și morală și lege și‑l vom urma pe căile pierzaniei.
Nu‑s supărat pe cei ce nu-mi împărtășesc iluziile. Mi-ar fi plăcut să cred că măcar arta ar putea ieși din imperiul ăsta mercantil, că ne putem salva extrăgându-ne treptat, subtil, pe furiș, de sub puterile banului, începând cu cultura pentru că ea ne reprezintă spiritual și ce altceva dacă nu spiritul am vrea să ni‑l mântuim? M‑am descoperit singurul îmbătat de acest gând, neînarmat cu argumentele necesare ca să fac față asaltului realității. Nu e vorba că am pierdut o dispută intelectuală, ci că mă văd tot mai aproape de a renunța la iluzia unei posibile schimbări, chiar dacă ar fi mai îndepărtată decât orizontul vieții mele. Îar în locul ei nu pot să pun decât proiectul unei vieți egocentrice, clădit pe propriile mele opinii, plăceri și obiceiuri, nedăruind nimic altora, neașteptând nimic de la ei. Whatever works.
8:11
Nu fi trist, chiar si asta e o iluzie!