Omul medieval trăia în interiorul unui cerc al cărui centru era Dumnezeu. Aflat mai aproape sau mai departe de marginile acestei lumi centrate pe religie, dar neapărat în interiorul ei, creștinul se putea raporta la ceilalți și la sine prin măsura în care practica codul moral dictat de religie, revăzut și adăugit de biserica acelor vremuri. Cu siguranță nu tot ceea ce propovăduia biserica era corect — azi putem distinge cu destulă claritate erorile și excesele de atunci — dar obediența față de reguli s‑a dovedit adesea mai importantă în istoria omenirii decât perfecțiunea legii. Oricine se afla în afara acestui cerc religios nu putea fi decât un păgân.
Renașterea a dat tonul unei transformări a acestui cerc, ovalizându‑l într‑o elipsă și așezând în al doilea său focar pe omul renascentist. Acesta era abstractizat, descris ca o sumă de virtuți dezirabile, spre care cineva poate să tindă în mod legitim, aflându-se în continuare în interiorul unei lumi creștine, nerepudiat de biserică. Dar s‑a creat astfel putința de a te considera creștin fără a‑ți pune divinitatea în centrul gândirii. Lui Dumnezeu i s‑a rezervat doar rolul de mântuitor, căruia i se plătea tribut de‑a lungul vieții prin respectul față de biserică și de codul moral creștin.
Până nu demult știința a fost ținută în afara acestui spațiu aparținând religiei, considerată păgână și dăunătoare spiritului uman. Insistența ei de a căuta dovezi palpabile, de a lua metaforele religiei în sens propriu cercetându-le veridicitatea, instrumentele inițial rudimentare pe care le utiliza pentru a cerceta teorii complexe — toate acestea au așezat‑o în rândul ereticilor. Doar că unii creștini, mai degrabă înclinați spre cultul omului renascentist decât spre divinitate, au început să tragă cu ochiul tot mai insistent la ideile știintifice, folosindu-le pentru a se îndoi și mai târziu a contesta nevoia de Dumnezeu. Elipsa se șubrezea, cele două focare se îndepărtau tot mai mult unul de celălalt, până când ruptura a fost inevitabilă.
Vremurile contemporane au adus o și mai mare îndrăzneală — nu doar că ne-am tot redus pretențiile față de omul renascentist ideal, nu doar că am pretins de la noi tot mai puține virtuți pentru a‑i fi asemeni, dar am avut chiar curajul de a ne declara pe fiecare dintre noi un model de urmat. “Fii tu însuți” ni se spune foarte des, “nu lăsa pe nimeni să spună că nu ești îndeajuns de bun” suntem îndemnați de psihologii și sociologii moderni. Marele cerc renascentist s‑a spart în miliarde de mici bule individuale, clamând fiecare dintre ele supremația ridicolă a unui ins, care trăiește în legea morală pe care el însuși a decretat‑o. În jurul lui Dumnezeu a rămas doar un cerc prăpădit, format din prea puținii oameni care mai trăiesc în morala creștină.
Asta este tragedia pe care Renașterea a făcut‑o posibilă, iar vremurile moderne au făcut‑o reală. Așa că uită-te în oglindă și spune-ți: sunt cel mai frumos, sunt cel mai deștept, merit absolut totul, nu mai am nimic de învățat, nimic de aflat, totul trebuie să mi se supună. Tu ești noul tău Dumnezeu.
21:11
Tragedia de care spui e insignifiantă în comparație cu tragedia pe care a făcut‑o posibilă religia. Dacă te uiți la ororile care s‑au petrecut (și care continuă, la o scară mult redusă, să se petreacă și‑n ziua de azi) în numele religiilor (îndeosebi cele abrahamice), narcisismul zileleor noastre pare o glumă de copii.
22:11
O fi de vină religia în sine sau modul în care înțelegem să o practicăm? Există în perceptele morale ale Bibliei sau Coranului îndemnul de a ucide și tortura în numele lui Dumnezeu? Sau este doar vina noastră, a oamenilor, că ne abatem de la sensul moral al religiei și încercăm să ne impunem unii altora, cu forța, propriile opinii?
17:11
Da, cred că atât Biblia (Vechiul Testament) cât și Coranul îndeamnă la violență împotriva celor care nu-mpărtășesc religia propovăduită. (Dacă insiști, mă pun să caut citate.)
Treaba e că religia joacă un rol cheie în a‑i predispune pe oameni la intoleranță („a mea e dreapta credință”) și la o gândire dogmatică, lipsită de cel mai elementar simț critic („crede și nu cerceta”). Și astea duc prea ușor la tot felul de excese și orori.
Ia codul moral al cărților sfinte (nu ucide, nu fura, etc.), împachetează-le‑n altceva decât toată abureala mistică a religiilor și e perfect. Nu ai nevoie de un zeu (sau mai mulți) pentru a‑i învăța pe oameni câteva reguli de bună conduită într‑o comunitate.
În opinia mea, religia e principala piedică pe care omenirea a avut‑o în calea progresului tehnologic și social pentru o foarte lungă perioadă de timp. În Europa cel puțin, între Grecia Antică și Renaștere religia e cea care a făcut legea; ca atare, aproape c‑a „înghețat” totul în perioada respectivă. Imaginează-ți pentru o clipă cum ar fi să trăiești în anul 2500 sau 3000 — ei bine, faptul că nu trăiești acum așa cum a fi să trăiască generațiile viitoare peste sute de ani o datorezi religiei.
22:11
Văleu, da’ pornit ești, taică , pe religie! Ce-ți făcu? Dacă e să mă iau după tine omul de Cromagnon era la un pas de fisiunea nucleară, da’ venea taica popa și‑i spărgea eprubetele. :)) Zău, nițel exagerezi.
Iar chestia cu “crede și nu cerceta” nu e din nici o scriere religioasă, e o sintagmă inventată de atei. Am verificat.
0:11
Eu așa fac în fiecare dimineață. Dar după aia mă bușește râsul :))