De fiecare dată când se mai prăpădește un actor, de bătrânețe sau de boală, există un șir de stereotipuri care se spun și se fac. S‑a creat un soi de practică bizară, un fel de ritual social, care îl pune în prim plan — pentru ultima oară — pe artistul decedat. E musai ca el să fie prezentat mulțimii într‑o instituție culturală, care își deschide porțile publicului venit să își ia un ultim rămas bun de la trupul neînsuflețit al marelui artist. Musai se publică tot felul de opinii ale colegilor săi de breaslă, fiecare dându-și cu părerea despre tragedia pierderii marelui talent.
Pentru cine nu știe ar putea fi un șoc să afle că lumea artiștilor este una plină de invidii și resentimente. Artiștii sunt firi puternic emoționale și de obicei egocentrice, mai ales marile talente, așa că opiniile și interesele îi divizează în multe bisericuțe, care poartă războaie de anduranță între ele. Am avut ocazia de câteva ori să aflu detalii de culise din lumea actorilor sau a scriitorilor și, credeți-mă, nu sunau deloc a armonie și respect, nici dacă ar fi fost doar pe un sfert adevărate. Dar, atunci când unul dintre ei moare, există o lege nescrisă care cere imperios ca toate criticile și toate certurile să înceteze în favoarea unui cor de aprecieri laudative la adresa defunctului. Nu e o înțelegere parafată în vreun fel, ci doar consecința firească a firii umane: pentru că vor la rândul lor să fie lăudați când se vor duce, trebuie să vorbească de bine pe cei ce se duc înaintea lor. Despre morți numai de bine.
Expunerea artistului mort este o practică pe care eu nu o pot înțelege. Mi se pare stupidă și indecentă. De ce am vrea să vedem cadavrul unei persoane? Ca să ne asigurăm că a murit? Ce înseamnă a‑ți lua rămas bun de la cineva? A‑i expune în sicriu corpul umplut de formol este ceva de natură să‑i aducă un omagiu? Este asta imaginea finală cu care cineva ar vrea să își încheie trecerea prin lume? Și, în cazul artiștilor, e nevoie să facem asta în piața publică, în văzul tuturor? Până la urmă ceea ce era de apreciat la respectivul actor sau scriitor sau pictor nu era înfățișarea sa, ci spiritul său, sufletul creator care a generat arta pentru care îl considerăm memorabil. Sufletul, adică exact ceea ce cadavrului îi lipsește complet, iar noi subliniem asta: trupul neînsuflețit. Știm că acel ceva care ne‑a fermecat nu mai e acolo, totuși expunem sicriul pentru a satisface publicul necrofag, care are nevoie să “devoreze” ultimele imagini ale individului și să comenteze tâmp: ai văzut ce frumos era mort? i s‑a luminat fața…
Discursul mediatic este și el standardizat. Presa scrie că am pierdut un mare artist și își aduce subit aminte de toate realizările personajului. Cât a fost în viață artistul nu a încăput pe paginile ziarelor sau în programele TV, pentru că era mai important să aflăm cu câți morți s‑a soldat un nefericit accident rutier, care babe au fost violate de bețivii satelor și ce haine și‑a mai cumpărat vreo personulitate modenă. Cât a fost în viață nu era un mare talent, nu conta că a încântat generații întregi cu arta sa, era neimportantă moștenirea culturală pe care a creat‑o. Toți jurnaliștii se întrec în a se căina, în nume colectiv, de pierderea artistului. De multe ori, cum e cazul lui Șerban Ionescu, îl pierdusem de mult, pentru că era imposibil să se vindece de boala care îl măcina și să revină pe scenă. Atunci însă nu interesa detaliul acesta, era neimportant, era ne-senzațional. Desigur, dacă boala e împănată cu nițel iz de cancan, cum ar fi eventuala separare de soție sau vreo amantă descoperită ante-mortem, atunci agonia devine demnă de publicat, eventual cu titluri bombastice: vezi aici ce face soția marelui actor în timp ce acesta se află pe patul de moarte.
În fine, la înmormântare trebuie musai practicată contabilitatea celor care l‑au condus pe ultimul drum. Evident, cu cât sunt mai mulți, cu atât se consideră că aprecierea publică este mai mare. Doar că în realitate, în afara familiei, a prietenilor din cercul apropiat și a colegilor care vin mai mult sau mai puțin din complezență sau pentru a contempla tragismul propriei lor viitoare morți, există doar o masă de curioși și gură-cască, adunați acolo de senzaționalul evenimentului și de curiozitatea lor morbidă. Dacă veți privi mulțimile care se formează la astfel de evenimente veți găsi aproape aceleași personaje: bătrâni curioși să iscodească spectacolul morții — pe care o simt apropiată, simțindu-se cumva solidari cu mortul celebru — copii nesupravegheați — care bântuie prin cimitir în căutare de senzațional — indivizi semidocți — care cred că participarea la înhumare este un fel de act de cultură, la fel de valabil ca și când ar fi mers la teatru, cinema sau la galeriile de expoziții, unde ajung doar de două-trei ori în viață.
Trec câteva zile și artistul se scufundă în marea de uitare în care se afla și înainte de a muri. Noi suntem însă împăcați pentru că ritualul înmormântării artistice a ieșit ireproșabil. Și, până la urmă, ce credeți că își dorește un artist? Public spectator, aplauze, premii, faimă, bani? Nicidecum — toți abia așteaptă să moară ca să aibă o înmormântare cu onoruri militare, la care să venim în număr cât mai mare.
Lasă un comentariu