De fi­e­care dată când se mai pră­pă­dește un ac­tor, de bă­trâ­nețe sau de boală, există un șir de ste­re­o­ti­puri care se spun și se fac. S‑a creat un soi de prac­tică bi­zară, un fel de ri­tual so­cial, care îl pune în prim plan — pen­tru ul­tima oară — pe ar­tis­tul de­ce­dat. E mu­sai ca el să fie pre­zen­tat mul­ți­mii într‑o in­sti­tu­ție cul­tu­rală, care își des­chide por­țile pu­bli­cu­lui ve­nit să își ia un ul­tim ră­mas bun de la tru­pul ne­în­su­fle­țit al ma­re­lui ar­tist. Mu­sai se pu­blică tot fe­lul de opi­nii ale co­le­gi­lor săi de brea­slă, fi­e­care dându-și cu pă­re­rea des­pre tra­ge­dia pier­de­rii ma­re­lui talent.

Pen­tru cine nu știe ar pu­tea fi un șoc să afle că lu­mea ar­tiș­ti­lor este una plină de in­vi­dii și re­sen­ti­mente. Ar­tiș­tii sunt firi pu­ter­nic emo­țio­nale și de obi­cei ego­cen­trice, mai ales ma­rile ta­lente, așa că opi­ni­ile și in­te­re­sele îi di­vi­zează în multe bi­se­ri­cuțe, care poartă răz­bo­aie de an­du­ranță în­tre ele. Am avut oca­zia de câ­teva ori să aflu de­ta­lii de culise din lu­mea ac­to­ri­lor sau a scri­i­to­ri­lor și, cre­deți-mă, nu su­nau de­loc a ar­mo­nie și res­pect, nici dacă ar fi fost doar pe un sfert ade­vă­rate. Dar, atunci când unul din­tre ei moare, există o lege ne­scrisă care cere im­pe­rios ca toate cri­ti­cile și toate cer­tu­rile să în­ce­teze în fa­voa­rea unui cor de apre­ci­eri la­u­da­tive la adresa de­func­tu­lui. Nu e o în­țe­le­gere pa­ra­fată în vreun fel, ci doar con­se­cința fi­rească a fi­rii umane: pen­tru că vor la rân­dul lor să fie lă­u­dați când se vor duce, tre­buie să vor­bească de bine pe cei ce se duc îna­in­tea lor. Des­pre morți nu­mai de bine.

Ex­pu­ne­rea ar­tis­tu­lui mort este o prac­tică pe care eu nu o pot în­țe­lege. Mi se pare stu­pidă și in­de­centă. De ce am vrea să ve­dem ca­da­vrul unei per­soane? Ca să ne asi­gu­răm că a mu­rit? Ce în­seamnă a‑ți lua ră­mas bun de la ci­neva? A‑i ex­pune în si­criu cor­pul um­plut de for­mol este ceva de na­tură să‑i aducă un oma­giu? Este asta ima­gi­nea fi­nală cu care ci­neva ar vrea să își în­cheie tre­ce­rea prin lume? Și, în ca­zul ar­tiș­ti­lor, e ne­voie să fa­cem asta în piața pu­blică, în vă­zul tu­tu­ror? Până la urmă ceea ce era de apre­ciat la res­pec­ti­vul ac­tor sau scri­i­tor sau pic­tor nu era în­fă­ți­șa­rea sa, ci spi­ri­tul său, su­fle­tul cre­a­tor care a ge­ne­rat arta pen­tru care îl con­si­de­răm me­mo­ra­bil. Su­fle­tul, adică exact ceea ce ca­da­vru­lui îi lip­sește com­plet, iar noi sub­li­niem asta: tru­pul ne­în­su­fle­țit. Știm că acel ceva care ne‑a fer­me­cat nu mai e acolo, to­tuși ex­pu­nem si­criul pen­tru a sa­tis­face pu­bli­cul ne­cro­fag, care are ne­voie să “de­vo­reze” ul­ti­mele ima­gini ale in­di­vi­du­lui și să co­men­teze tâmp: ai vă­zut ce fru­mos era mort? i s‑a lu­mi­nat fața…

Dis­cur­sul me­di­a­tic este și el stan­dar­di­zat. Presa scrie că am pier­dut un mare ar­tist și își aduce su­bit aminte de toate re­a­li­ză­rile per­so­na­ju­lui. Cât a fost în viață ar­tis­tul nu a în­că­put pe pa­gi­nile zia­re­lor sau în pro­gra­mele TV, pen­tru că era mai im­por­tant să aflăm cu câți morți s‑a sol­dat un ne­fe­ri­cit ac­ci­dent ru­tier, care babe au fost vi­o­late de be­ți­vii sa­te­lor și ce haine și‑a mai cum­pă­rat vreo per­so­nuli­tate mo­denă. Cât a fost în viață nu era un mare ta­lent, nu conta că a în­cân­tat ge­ne­ra­ții în­tregi cu arta sa, era ne­im­por­tantă moș­te­ni­rea cul­tu­rală pe care a creat‑o. Toți jur­na­liș­tii se în­trec în a se că­ina, în nume co­lec­tiv, de pier­de­rea ar­tis­tu­lui. De multe ori, cum e ca­zul lui Șer­ban Io­ne­scu, îl pier­du­sem de mult, pen­tru că era im­po­si­bil să se vin­dece de boala care îl mă­cina și să re­vină pe scenă. Atunci însă nu in­te­resa de­ta­liul acesta, era ne­im­por­tant, era ne-sen­zațio­nal. De­si­gur, dacă boala e îm­pă­nată cu nițel iz de can­can, cum ar fi even­tu­ala se­pa­rare de so­ție sau vreo amantă des­co­pe­rită ante-mor­tem, atunci ago­nia de­vine demnă de pu­bli­cat, even­tual cu ti­tluri bom­bas­tice: vezi aici ce face so­ția ma­re­lui ac­tor în timp ce acesta se află pe pa­tul de moarte.

În fine, la în­mor­mân­tare tre­buie mu­sai prac­ti­cată con­ta­bi­li­ta­tea ce­lor care l‑au con­dus pe ul­ti­mul drum. Evi­dent, cu cât sunt mai mulți, cu atât se con­si­deră că apre­ci­e­rea pu­blică este mai mare. Doar că în re­a­li­tate, în afara fa­mi­liei, a pri­e­te­ni­lor din cer­cul apro­piat și a co­le­gi­lor care vin mai mult sau mai pu­țin din com­ple­zență sau pen­tru a con­tem­pla tra­gis­mul pro­priei lor vi­i­toare morți, există doar o masă de cu­ri­oși și gură-cască, adu­nați acolo de sen­zațio­na­lul eve­ni­men­tu­lui și de cu­ri­o­zi­ta­tea lor mor­bidă. Dacă veți privi mul­ți­mile care se for­mează la ast­fel de eve­ni­mente veți găsi aproape ace­leași per­so­naje: bă­trâni cu­ri­oși să isco­dească spec­ta­co­lul mor­ții — pe care o simt apro­pi­ată, sim­țindu-se cumva so­li­dari cu mor­tul ce­le­bru — co­pii ne­su­pra­ve­gheați — care bân­tuie prin ci­mi­tir în că­u­tare de sen­zațio­nal — in­di­vizi se­mi­docți — care cred că par­ti­ci­pa­rea la înhu­mare este un fel de act de cul­tură, la fel de va­la­bil ca și când ar fi mers la tea­tru, ci­nema sau la ga­le­ri­ile de ex­po­zi­ții, unde ajung doar de două-trei ori în viață.

Trec câ­teva zile și ar­tis­tul se scu­fundă în ma­rea de ui­tare în care se afla și îna­inte de a muri. Noi sun­tem însă îm­pă­cați pen­tru că ri­tu­a­lul în­mor­mân­tă­rii ar­tis­tice a ie­șit ire­pro­șa­bil. Și, până la urmă, ce cre­deți că își do­rește un ar­tist? Pu­blic spec­ta­tor, apla­uze, pre­mii, faimă, bani? Nici­de­cum — toți abia aș­teaptă să moară ca să aibă o în­mor­mân­tare cu ono­ruri mi­li­tare, la care să ve­nim în nu­măr cât mai mare.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.