Când Ponta a anunțat că discută cu Kelemen Hunor despre intrarea UDMR într‑o coaliție cu USL, toată lumea a sărit în sus. Mai cu seamă colegii de alianță ai PSD-ului, care în campania electorală s‑au bătut cu pumnul în piept că nu‑i vor primi pe maghiari la guvernare, probabil pentru a înmuia inima electoratului ardelean, unde USL nu avea scoruri prea bune. Am fost curios să văd care va fi finalul acestei întâmplări, din două motive. Primul este cel pe care l‑au discutat mulți în presa ultimelor zile: este Victor Ponta suficient de puternic să reziste opoziției făcute de Voiculescu și de PNL? Judecând după mina îngâmfată pe care a tot afișat‑o în ultimele câteva luni, aș fi pariat că va arunca măcar câteva ironii înainte de a cădea la un compromis. M‑am înșelat, Ponta a cedat destul de ușor, cu un soi de docilitate suspectă, care nu face decât să alimenteze comentariile răutăcioase privind subordonarea sa față de trio-ul Voiculescu-Antonescu-Dragnea.
Dar a existat și un al doilea motiv pentru care eram curios de finalul acestor discuții între USL și UDMR. Poate vă amintiți episodul cu suspendarea lui Băsescu în Parlament — în seara aceea s‑au purtat multe discuții între cei de la USL și toți cei ce trebuiau atrași în favoarea suspendării: minoritățile, UNPR, UDMR. Într-un final toate cele trei grupuri parlamentare au pus umărul la succesul inițiativei useliste. Desigur, fiecăruia i s‑a promis ceva în schimb. UNPR și‑a primit plata, intrând pe ușa din dos la guvernare, alături de PSD, partidul din care dezertaseră cu puțin timp înainte, din motive de nepotrivire de caracter. Minoritățile probabil că se vor alege cu niște poziții în comisii sau alte mici sinecure politice.
Cred că Ponta a vrut pur și simplu să-și respecte promisiunea de atunci, oferindu-le celor de la UDMR un oscior de ros, poate unul sau două posturi de secretar de stat. Voiculescu, Antonescu și Dragnea au considerat probabil că nu mai e cazul, victoria uselistă e atât de totală încât nu mai e nevoie nici măcar să-și respecte promisiunile. De la înălțimea victoriei lor nu se mai apleacă pentru a ridica un bănuț.
Nu se va face gaură în cer din asta. Maghiarii au un lung istoric de compromisuri făcute cu toate taberele politice din România, deci nu sunt niște mironosițe care să se fandosească public. Au mai fost păcăliți, nu e prima oară. Dar în politica românească fiecare regim are un moment de început — Iliescu în ’90, Năstase în 2000, Băsescu în 2004 — când toți devin fete mari și orice nouă alianță este posibilă. În astfel de momente toată suflarea politică se realiniază, își reconsideră simpatiile și cumetriile. Totul se ia de la început. Iar nerespectarea promisiunii este prima din epoca uselistă. Și dacă îi iartă pe cei care îi păcălesc, vă spun sigur că udemeriștii nu uită niciodată.
Lasă un comentariu