Tică Darie este Nică a lui Ștefan a Petrei în versiune contemporană. Figura sa ușor poznașă, de copil șugubăț, te seduce imediat. L‑am descoperit prin intermediul unui amic care a postat pe Facebook un filmuleț al lui Tică despre cum sunt percepuți românii în Oslo. Te izbește neplăcut confuzia dintre români și țigani. M‑am întrebat dacă ar trebui să existe această diferență — românii sunt altceva decăt țiganii români? În mintea mea, da. Pentru alte popoare se pare că nu. Cine are dreptate? Eu? Ei?
Înclin să cred că țiganii nu pot fi legați de o anumită țară, cultura lor împiedică statornicia, casa lor a fost și va fi mereu drumul. Ubi bene, ibi patria. Și atunci are vreo importanță unde s‑au născut? Probabil că ar fi mai bine dacă ar fi declarați cetățeni europeni, recunoscându-li-se dreptul de a migra de colo-colo pe bătrânul continent, după cum îi mână norocul și dorințele lor.
Ar mai fi apoi constatarea că fiecare dintre noi suntem ambasadorii României atunci când ne intersectăm cu străinii la ei acasă. Dacă facem o socoteală simplă, pentru un norvegian întâlnirea cu un român este suficient de rară pentru a‑și forma o opinie generală din doar cele câteva gesturi pe care le facem în fața lui. Câți români va cunoaște cetățeanul din Oslo în toată viața lui? Cinci? Zece? Douăzeci? Felul în care se va manifesta fiecare dintre acești puțini români pe care îi întâlnește va defini în mintea sa trăsăturile întregului popor. Ceea ce cred alții despre noi este că suntem hoți. Probabil pentru că procentul de hoți este foarte mare în rândul românilor pe care i‑au întâlnit sau despre care au auzit.
Mă întorc la Tică și la inocența sa. Un al doilea filmuleț pe care l‑am găsit pe profilul lui de Vimeo îl dezvăluie ca personaj. E naiv, copilăros, optimist și cam inconștient. Dar la vârsta lui așa și trebuie să fie. M‑am gândit cât de mare este distanța dintre Tică Darie — entuziastul care pedalează 2300 de kilometri din Copenhaga la Roșia Montană pentru a susține o cauză aproape pierdută — și tânărul bucureștean pe care îl întâlnești în cluburile și mall-urile orașului — alienat și abrutizat de o realitate imediată prea violentă și prea materialistă. O distanță uriașă, cam cât aceea dintre Copenhaga și București. Sau cât aceea dintre Nică a lui Ștefan a Petrei și fiecare dintre noi.
Aveți răbdare cu filmul lui Tică. Îngăduiți‑i să pedaleze tot drumul, din Danemarca în Roșia Montană. Are să vă ducă cu fiecare nouă secvență tot mai aproape de voi înșivă, de lucrurile care ar trebui să conteze mai mult decât orice altceva: prietenie, sinceritate, idealism, strădania de a reuși, încăpățânarea de a nu renunța la propriile vise. În ochii străinilor, din Oslo sau de aiurea, acesta ar trebui să fie portretul românului.
Lasă un comentariu