Ieri am făcut o plimbare la mânăstirea Pasărea, profitând de vremea călduță a sfârșitului de decembrie. În lumina palidă a soarelui anemic, lumea părea ușor amorțită.
M‑am gândit că e ultima mini-excursie din 2012, că a mai trecut un an, că a mai trecut un timp. Că a fost un an plin, că a trecut prea repede, așa cum tuturor ne pare. Că nu știu ce concluzie lasă în urma sa acest an, în afară poate de constatarea că lumea nu s‑a sfârșit — ceea ce e bine — și că va continua să existe ca și până acum — ceea ce e mai puțin bine. Că trebuie să mergem mai departe — ceea ce e ușor — și să continuăm să sperăm în mai bine — ceea ce e tot mai greu.
Și, în afară de aceste banalități generale, nu pot să vă spun decât că, în lumina palidă a soarelui anemic, lumea părea ușor amorțită.
Era cât pe ce să spun “la revedere, 2012” și mi-am adus aminte că nu mă voi mai întâlni niciodată cu el. Adio, 2012.
Lasă un comentariu