Există oameni pentru care propria lor afirmare este atât de importantă încât justifică orice comportament. Din soiul ăsta de egocentrici sunt foarte mulți, îi întâlnim la tot pasul prin lume, iar în România aproape că au devenit majoritari. Dar când alături de acest egoism se așează talentul și curajul de a‑l etala, atunci avem de a face cu un caz special.
Adrian Păunescu a fost un astfel de caz. Înzestrat cu talentul de a scrie aproape spontan, cu îndemânarea de a ține discursuri publice, cu dorința nestăpânită de a umple volume imense de versuri, până la limita căderii în platitudine și repetiție, Păunescu a făcut orice a fost nevoie pentru a‑și afirma personalitatea. Disputa dintre cei care‑l văd un poet de curte comunist și cei care‑l revendică drept poet național este futilă. Păunescu nu cred că a dat doi bani pe nici un regim politic, dar a profitat de fiecare dintre ele pentru a‑și înălța piedestalul propriei nemuriri.
Sergiu Nicolaescu a fost construit din același aluat. Fidel principiului de a vorbi morții numai de bine, Mircea Albulescu confirmă: “[…] din păcate, în această dimineaţă a pierdut una dintre puţinele lui lupte, pentru că, toată viaţa lui a fost un câştigător”. Subtilitatea, voluntară sau nu, e totuși descifrabilă — Sergiu Nicolaescu a dus puține lupte, pentru că a fost mereu un câștigător, nu un învingător. Ca să învingi trebuie să te lupți, ca să câștigi nu e neapărat necesar, poți doar să beneficiezi de oportunități. La fel ca Păunescu, Sergiu Nicolaescu nu a prețuit în nici un fel morala vremurilor pe care le‑a traversat, singurul său obiectiv fiind să facă filme mari, care să‑l imortalizeze, să‑l cimenteze în memoria românilor.
Dacă ar fi să reproșez ceva filmelor sale nu ar fi calitatea regiei sau favorurile evidente care i s‑au făcut, punându-i-se la dispoziție tot ce cerea, atât în vremurile comuniste, cât și după ’89. Dar aș reproșa colaboraționismul său vinovat prin care a deformat istoria românilor, înzorzonând imaginea comunistă despre un popor viteaz, deștept, frumos și devreme acasă care astăzi servește drept iluzie colectivă și prin care ne raportăm la faptele noastre și la celelalte popoare. Aș reproșa propaganda dăunătoare pe care a făcut‑o unor momente istorice, la care ar trebui să medităm cu mai multă aplecare pentru a înțelege ce am greșit și cum să nu repetăm aceleași erori. I‑aș reproșa că n‑a făcut niciodată un film în răspăr, în care să caute adevărul, nu aprobarea unanimă, care să se îndepărteze de rețeta sa clasică: scenografie grandioasă, scenariu de acțiune și eventual cu eroi care mor glorios.
Lui Nicolaescu nu i‑a păsat prea mult că zugrăvește un comisar cu înclinații proletcultiste, care face dreptate muncitorului obidit — ceea ce în realitate nu a existat decât (poate) accidental — în niște timpuri în care rezistența anticomunistă română era vânată prin munții României de securitate. Nu i‑a prea păsat că evenimentele istorice nu s‑au derulat cum le zugrăvește el, atât timp cât știa că spectatorul român va fi entuziasmat de imaginea idilică pe care i‑o înfățișa, făcându‑l pe el — regizorul — mai important decât personajele istorice din film. Suit în spinarea lui Decebal, cu un picior pe creștetul lui Mihai Viteazu, Sergiu Nicolaescu și‑a ridicat un imens piedestal care să‑l facă nemuritor.
Și dacă nu v‑au convins argumentele mele că Sergiu Nicolaescu nu și‑a dorit altceva decât propria nemurire, am să‑i dau cuvântul chiar lui, pentru a vă spune direct ce crede:
Eu o să plec, dar nu o să mor niciodată!
15:01
Și în plus nici nu s‑a împăcat prea bine cu noul val cinematografic.
18:01
Ar fi fost culmea să se fi împăcat. Noul val cinematografic a scos la lumină (cu mai mult sau mai puțin talent) tot ce a ascuns el o viață întreagă: oglinda în care trebuie să ne privim.