Nemuritorii

Există oameni pen­tru care pro­pria lor afir­mare este atât de impor­tantă încât jus­ti­fică orice com­por­ta­ment. Din soiul ăsta de ego­cen­trici sunt foarte mulți, îi întâl­nim la tot pasul prin lume, iar în Româ­nia aproape că au devenit majori­tari. Dar când ală­turi de acest ego­ism se așează tal­en­tul și cura­jul de a‐l etala, atunci avem de a face cu un caz spe­cial.

Adrian Păunescu a fost un ast­fel de caz. Înzes­trat cu tal­en­tul de a scrie aproape spon­tan, cu îndemânarea de a ține dis­cur­suri pub­lice, cu dor­ința nestăpânită de a umple vol­ume imense de ver­suri, până la limita căderii în plat­i­tu­dine și repetiție, Păunescu a făcut orice a fost nevoie pen­tru a‐și afirma per­son­al­i­tatea. Dis­puta din­tre cei care‐l văd un poet de curte comu­nist și cei care‐l reven­dică drept poet național este futilă. Păunescu nu cred că a dat doi bani pe nici un regim politic, dar a prof­i­tat de fiecare din­tre ele pen­tru a‐și înălța piedestalul pro­priei nemuriri.

Sergiu Nico­laescu a fost con­struit din ace­lași aluat. Fidel prin­cip­i­u­lui de a vorbi morții numai de bine, Mircea Albulescu con­firmă: "[…] din păcate, în această dimineaţă a pier­dut una din­tre puţinele lui lupte, pen­tru că, toată viaţa lui a fost un câştigă­tor". Sub­til­i­tatea, vol­un­tară sau nu, e totuși descifra­bilă — Sergiu Nico­laescu a dus puține lupte, pen­tru că a fost mereu un câștigă­tor, nu un învingă­tor. Ca să învingi tre­buie să te lupți, ca să câștigi nu e neapărat nece­sar, poți doar să ben­e­fi­ciezi de opor­tu­nități. La fel ca Păunescu, Sergiu Nico­laescu nu a prețuit în nici un fel morala vre­murilor pe care le‐a tra­ver­sat, sin­gu­rul său obiec­tiv fiind să facă filme mari, care să‐l imor­tal­izeze, să‐l cimenteze în memo­ria românilor.

Dacă ar fi să reproșez ceva filmelor sale nu ar fi cal­i­tatea regiei sau favorurile evi­dente care i s‐au făcut, punându‐i‐se la dis­poz­iție tot ce cerea, atât în vre­murile comu­niste, cât și după '89. Dar aș reproșa colab­o­rațion­is­mul său vino­vat prin care a defor­mat isto­ria românilor, înzor­zonând imag­inea comu­nistă despre un popor viteaz, deștept, fru­mos și devreme acasă care astăzi servește drept iluzie colec­tivă și prin care ne raportăm la faptele noas­tre și la cele­lalte popoare. Aș reproșa pro­pa­ganda dăună­toare pe care a făcut‐o unor momente istorice, la care ar tre­bui să med­ităm cu mai multă aple­care pen­tru a înțelege ce am greșit și cum să nu repetăm ace­leași erori. I‐aș reproșa că n‐a făcut nicio­dată un film în răspăr, în care să caute ade­vărul, nu apro­barea unan­imă, care să se înde­părteze de rețeta sa cla­sică: scenografie grandioasă, sce­nariu de acți­une și even­tual cu eroi care mor glo­rios.

Lui Nico­laescu nu i‐a păsat prea mult că zugrăvește un comisar cu încli­nații pro­letcultiste, care face drep­tate munci­toru­lui obidit — ceea ce în real­i­tate nu a exi­s­tat decât (poate) acci­den­tal — în niște tim­puri în care rezis­tența anti­co­mu­nistă română era vânată prin munții României de secu­ri­tate. Nu i‐a prea păsat că eveni­mentele istorice nu s‐au deru­lat cum le zugrăvește el, atât timp cât știa că spec­ta­torul român va fi entuzi­as­mat de imag­inea idil­ică pe care i‐o înfățișa, făcându‐l pe el — regi­zorul — mai impor­tant decât per­son­ajele istorice din film. Suit în spinarea lui Dece­bal, cu un picior pe crește­tul lui Mihai Viteazu, Sergiu Nico­laescu și‐a ridi­cat un imens piedestal care să‐l facă nemu­ri­tor.

Și dacă nu v‐au con­vins argu­mentele mele că Sergiu Nico­laescu nu și‐a dorit altceva decât pro­pria nemurire, am să‐i dau cuvân­tul chiar lui, pen­tru a vă spune direct ce crede:

Eu o să plec, dar nu o să mor nicio­dată!


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Și în plus nici nu s‐a împă­cat prea bine cu noul val cin­e­matografic.

    • Sorin Sfirlogea

      Ar fi fost cul­mea să se fi împă­cat. Noul val cin­e­matografic a scos la lumină (cu mai mult sau mai puțin tal­ent) tot ce a ascuns el o viață întreagă: oglinda în care tre­buie să ne privim.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu