N‑am călătorit foarte mult în afara României, dar a fost îndeajuns ca să dobândesc o oarecare înțelegere a diferențelor dintre România și restul lumii. Sigur, în mintea mea sălășluiesc o grămadă de clișee și de prejudecăți atunci când mă aflu în alte locuri, dar fac tot posibilul să păstrez un ochi proaspăt asupra celor ce le văd. În parte reușesc, însă îmi amintesc adesea expresia unui prieten (care cred că cita și el aproximativ din alt autor): spune-mi un loc pe pământ unde pot să scap de mine. Când mă aflu în țări ale Europei occidentale, îmi este destul de ușor să detectez pe cei care vin din Europa de est, chiar dacă nu scot nici un cuvânt, nu le aud limba. Abilitatea asta este destul de bine exersată, pentru că rareori dau greș, iar pe români îi dibuiesc aproape mereu. Merg prin gări sau prin aeroporturi și văd oameni în jur și mă gândesc “ăștia trebuie să fie români”, iar când mă apropii îi aud discutând și am confirmarea.
De fapt ce ne deosebește pe noi, românii, de occidentali la nivelul aparențelor? În fond în România se găsesc aproape aceleași mărci de îmbrăcăminte, astfel că aparițiile vestimentare ar trebui să fie similare sau cel puțin comparabile. Nu avem nici o trăsătură fizionomică pregnantă care să ne separe vizibil de populațiile europene, cum e cazul asiaticilor sau al africanilor, pe care îi distingi rapid în orice mulțime. Nu suntem nici mai blonzi, nici mai bruneți, nici mai înalți, nici mai scunzi, nici mai înalți, nici mai scunzi decât majoritatea cetățenilor Europei. În ciuda impresiei noastre, nu suntem nici mai virili, nici mai frumoși, cel puțin nu într‑o măsură care să facă vreo diferență. Și atunci? Ce se (mai) poartă în Europa, dar nu și în România?
M‑am gândit mult ce anume mă determină să spun că cineva este din occident și cred că răspunsul este atitudinea. Oricât de curios ar părea cred că ăsta e criteriul determinant, iar atitudinea se reflectă în multe aspecte ale apariției unei persoane. Când privești un occidental aproape întotdeauna vei observa postura sa degajată în raport cu cei din jurul său, ca și cum nu s‑ar aștepta la nici o agresiune din partea nimănui. E atitudinea celui care e convins că trăiește în mijlocul unei civilizații în care urmează niște reguli, e încrederea în societate șî în regulile ei. Dimpotrivă, românii sunt mereu încordați, ca un resort comprimat și gata să își descarce energia în orice clipă. Românii sunt în permanent război cu ei înșiși și cu cei din jur, convinși că în viață trebuie să-ți faci loc prin forță și tupeu, iar cei din jur nu le sunt parteneri, ci competitori. De aceea e important să te bagi în față într‑o coadă, să nu respecți semnele de circulație, să fii agresiv în comunicare — în război nu‑i decât o singură regulă: nu există reguli.
Apoi observ la occidentali un fel de reținere, o autocenzură a gesticii exagerate și a manifestărilor extravertite, o limitare a amplitudinii vocii și o atenție la spațiul ocupat. Occidentalul este educat că libertatea sa se termină acolo unde începe să o invadeze pe a celor din jur. Și cum cei din jur sunt tot mai mulți și tot mai diverși cultural, spațiul intim în care se pot mișca absolut liber scade mereu. Dimpotrivă, românii consideră că libertatea lor nu poate fi limitată de nimic, e absolută, e intrinsecă propriei lor existențe și garantată de democrație. Consecința este că nu contează cât spațiu ocupă, dacă rămâne loc sau nu pentru alții, nu are importanță liniștea celorlalți, nu este relevantă opinia altora despre cuvintele și gesturile lor. Sunt liberi. În sensul cel mai primitiv cu putință.
De unde vin diferențele astea? Desigur, din educație. Adică din codul etic care le‑a fost transmis occidentalilor, dar nu și nouă. Morala societăților occidentale este probabil bazată la origine pe morala creștină, dar a devenit atât de serios încrustată în genetica comunităților încât acum nu mai e nevoie de biserică sau de religie pentru a o practica. Chiar și est-europenii care au fost parte a unor imperii civilizatoare (ungurii, cehii, slovacii, slovenii) sunt mult mai educați din punct de vedere moral decât românii. Iar în România, ardelenii sunt evident superiori ca educație regățenilor, prin contactul prelungit pe care l‑au avut cu imperiul austriac, care le‑a inoculat și lor un cod etic funcțional. Facem haz de lentoarea ardelenilor, dar nu ne întrebăm dacă nu cumva e rezultatul unei educații care presupune o chibzuință mai temeinică înainte de a acționa, evitând pripa și reacțiile intempestive. Ne amuzăm de zgârcenia lor în exprimare, dar uităm să analizăm dacă nu cumva autocenzura este semnul unui comportament mai respectuos față de cei din jur, cărora nu e musai să le împuiem urechile cu sonoritățile noastre, oricât de geniale ni s‑ar părea. Din păcate în marile orașe ale Transilvaniei încep deja să se vadă semnele pierderii acestei morale, ca o dovadă că influența miticilor e tot mai mare.
Morala unei societăți este exact limita pe care comunitatea o pune în fața libertinismului, a libertății egocentrice. Da, are și efecte secundare. Transformă relațiile interumane prin standardizarea lor într‑o oarecare măsură, stabilind reguli — ce se face și ce nu se face — care împiedică apropierea rapidă între membrii societății. În nici o țară occidentală nu te poți împrieteni toartă cu cineva în cinci minute, așa cum o facem în România. Obișnuiam să consider că ăsta e un minus al modelului social vest-european, dar am înțeles de‑a lungul anilor că opusul său, disponibilitatea de a‑ți lăsa liber spațiul personal, expunându‑l intersectării aleatoare cu ceilalți, are niște efecte secundare mult mai dăunătoare decăt menținerea unor limite stricte. Poate că îți faci mai greu prieteni, poate că nu te pupi pe gură cu cineva în jumătate de oră sau poate chiar niciodată, dar poți să fii sigur că ți se respectă drepturile, ți se protejează spațiul intim personal de invadatori nedoriți.
Și tocmai de aceea nu se poate exclude morala din discuția despre libertate, pentru că fără această autocenzură se ajunge întotdeauna la exces. Din perspectiva asta, cea care a răspuns la comentariul meu că libertatea nu are legătură cu morala greșește. Iar absența acestei morale în rândul celor care vor totuși o reformare a societății românești mă neliniștește, pentru că — în numele apartenenței la dreapta ideologică — vor suprima exact elementul pe care dreapta ar trebui să se sprijine.
Lasă un comentariu