O hârtie lungă de o sută treizeci de metri a fost plimbată prin ploaie. Colile albe, înmuiate de apa rece, purtau pe ele semnăturile multor studenți care au dorit să-și exercite, simbolic, dreptul la petiție. Am fost întotdeauna sensibil la opiniile lor, ale studenților, pentru că multă vreme am sperat că va veni din partea lor zvâcnetul acela care lipsea societății românești ca să rupă tiparele gândirii comuniste, încăpățânarea juvenilă și nechibzuită care vindecă amorțeala rutinei și te poate face să crezi că minuni încă se mai pot întâmpla. Dar asta a fost demult, prin anii ‘90, când aveam încă naivitatea să cred că românilor le lipsește doar un pic de curaj pentru a‑și regăsi vocația de popor civilizat și deștept.
M‑am întrebat deci, cu acest part-pris de simpatie, ce va fi fost cu petiția în cauză și cum s‑a finalizat întreaga poveste. Și mai ales ce‑i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acei studenți… Dar aici m‑am cam încurcat, pentru că n‑am înțeles nimic din logica mai tinerilor mei prieteni. Vor un buget mai mare pentru educație. Foarte bine. Și mai multe cămine. Și cantine. Grozav. Și subvenții mai mare pentru cămine. Și deduceri fiscale pentru tinerii care se angajează în educație și sănătate. Extraordinar. Dar ce sens au toate astea?
Educația românească este în colaps total. Organizarea sa este în ultima vreme subiectul unor repetate legi, ce se revendică fiecare drept reformatoare, dar problema esențială nu este structura sa, ci incapacitatea de a progresa calitativ. În loc să ne întrebăm serios ce vrem să obținem de la educație, ce ar trebui să‑i învățăm pe copiii și tinerii români, pierdem timpul creând tot felul de comitete și comiții de acreditare universitară, toate sub controlul guvernului (deci al statului, nu al societății civile), înființând și desființând clase pregătitoare, modificând neîncetat formatul și condițiile bacalaureatului. Învățământul universitar este o afacere uriașă, o veritabilă fabrică de diplome acordate de indivizi care – în marea lor majoritate – sunt lipsiți de valoare academică. Ca să fii student nu-ți trebuie decât suma potrivită diplomei pe care vrei s‑o afișezi în CV.
Așadar cămine, cantine, subvenții și deduceri fiscale pentru ce? Pentru a aduce mai mulți tineri în niște așa-zise universități, de unde să obțină niște așa-zise diplome care nu le vor servi la nimic? Piața de muncă din România este deja familiarizată cu slaba calificare a celor ce termină studiile superioare, deci valoarea diplomei este foarte discutabilă. Dacă merită băgați bani în ceva, înainte de cămine și cantine, acel ceva este un sistem de învățământ funcțional și coerent. Nici măcar nu trebuie să‑l inventăm, în jurul nostru sunt destule modele pe care să le adoptăm.
Sunt studii destul de serioase care indică intenția de a pleca din țară a peste 50% dintre studenți. Când îi întrebi, ești întrebat la rândul tău, retoric: ce poți să faci în țara asta? Răspunsul meu ar putea fi că se pot face destul de multe când ești dornic să muncești, că nu e raiul pe pământ, dar — dacă o să plecăm toți — niciodată nu se va întâmpla nimic. Dar înainte de a spune asta i‑aș întreba ceva mai simplu: de ce vreți cămine, cantine și subvenții? Doar pentru ca să vă fie mai bine până când veți pleca? Ne cereți bani, dar ce ne oferiți? Cărțile voastre poștale cu salutări din America?
Lasă un comentariu