Bucureștiul și spaimele sale
Am găsit un articol despre un foarte interesant studiu referitor la percepția bucureștenilor asupra propriului oraș, concretizat într‑o hartă a fricii, care colorează cartierele în funcție de încrederea cu care sunt investite de către concetățenii noștri, din punct de vedere al siguranței. Deloc surprinzător, cartierele Rahova și Ferentari conduc detașat, urmate de Șoseaua Sălaj (care de fapt e chiar între ele), de Pantelimonul băieților “de după blocuri”, de Giulești, Chitila, Baicului… Sunt absolut sigur că, suprapunând această hartă peste cea a distribuției naționalităților se va observa o conicidență deloc neașteptată: zonele cu mulți țigani sunt și cele percepute ca fiind nesigure.
Harta fricii în București
Mai interesant decât această corelație, care ar putea indica și existența unor prejudecăți (cu siguranță este așa!), este cea pe care autorul studiului o propune — corelația cu zonele de infracționalitate mare din oraș. Mai precis lipsa acestei corelații, pentru că se poate observa ușor că exact zonele considerate sigure sunt cele mai afectate de infracțiuni. Comentariile asociate studiului nu-mi sunt accesibile (de fapt studiul este o lucrare de doctorat care mi se pare interesantă, citind rezumatul publicat pe internet), dar parcurgând articolul de blog al autorului studiului observ că explicațiile inadvertențelor se rezumă la percepția peisajului (care imprimă o imagine negativă asupra unor cartiere) și percepțiile induse de mass-media. Ambele observații mi se par adevărate, dar insuficiente pentru a clarifica lipsa corelației între percepția siguranței și starea reală a infracționalității. Poate pentru că e vorba de o lucrare de geografie mentală, Cristian Ciobanu nu investighează și alte piste.
Harta infracționalității în București
În primul rând aș observa că starea de fapt din oraș face necesară o clarificare a termenului de infracționalitate: sunt aproape sigur că poliția utilizează ca bază de calcul evenimentele raportate de cetățeni la secțiile de poliție, care sunt în mod sigur mult mai puține decât cele real petrecute. În București — probabil ca și în alte orașe mari — infracțiunile mărunte nu ajung să fie investigate de poliție. Cetățenii au învățat că polițistul de la secție nu soluționează niciodată infracțiunile mărunte, cum sunt furtul din buzunare, agresiunile verbale, micile încăierări sau chiar tâlhăriile cu pagube mici. Așa că locuitorii cartierelor mai sărace nici nu mai depun plângere când sunt victimele unui astfel de eveniment. La poliție ajung doar spargerile de apartamente, furturile cu valoare mare, agresiunile fizice grave. Or, în Rahova, Ferentari sau Pantelimon nu au cum să se producă astfel de evenimente, pentru că acolo locuiesc în general oameni săraci. Ce să le furi din apartament sau din buzunare?
În al doilea rând aș remarca faptul că hoții au de obicei o regulă simplă: nu fură din vecinătatea imediată. E un fel de măsură de igienă a infractorului, pentru a‑și proteja cât mai bine identitatea — cu cât se îndepărtează de casă, cu atât e mai sigură acoperirea lor. Am auzit de foarte multe ori enunțul conform căruia țiganii nu fură niciodată din satul în care locuiesc, ci din cele învecinate.
În al treilea rând v‑aș invita să mergeți prin secțiile de poliție din Rahova și Ferentari. O să vedeți acolo niște mutre de polițiști cu care n‑ați vrea să vă întâlniți seara prin cartier. Majoritatea se cunosc foarte bine cu toate găștile de hoți și bătăuși, ba chiar îi și protejează uneori. Amintiți-vă cazul individului care a omorât‑o pe tânăra japoneză: cu puțin timp înainte un polițist îl scosese basma curată dintr‑o altă infracțiune.
Așadar nu cred că există nici o inadvertență între harta fricii și cea a infracționalității. Oamenilor le e frică să meargă în cartierele în care locuiesc infractorii, imaginându-și că dacă sunt furați în plin centru al orașului, ar fi probabil omorâți dacă ar călca în sălașul hoților.
Lasă un comentariu