Împarte cu prietenii










Submit

Cum și-a salvat Nuța destinul

Nuța este o doamnă între două vâr­ste dintr-un oraș mol­do­vean, o urbe ador­mită și plată, unde nu se întâm­plă nimic, nici­o­dată. Viața ei sea­mănă cu a târ­gu­lui, un balans plic­ti­cos între slu­jba de func­țio­nar la stat și apar­ta­men­tul pe care îl împarte cu un motan. Nu e sin­gură pe lume Nuța, are o fată dintr-o căs­ni­cie înche­iată nefe­ri­cit cu mulți ani în urmă, dar acum e stu­dentă la Bucu­rești, vine pe-acasă doar de săr­bă­tori și în vacanțe. A crescut-o sin­gură și, desi­gur, asta e mân­dria vie­ții ei, împli­ni­rea unui des­tin de dimen­siuni galac­tice care dă sens între­gii sale exis­tențe, alt­min­teri lip­sită de însem­nă­tate la prima vedere. Zilele Nuței curg egal, mono­ton. Au chiar și un zgo­mot de fond al lor, ca al unui robi­net cu gar­ni­tura defectă din care apa picură con­stant și neîn­tre­rupt în far­fu­ria mur­dară lăsată în chiu­vetă.

Nu toate au mers per­fect în ultima vreme. În anii din urmă, din când în când se mai iveau dis­cu­ții mai aprinse cu fiica ei, care uita să mai dea semn de viață. Nuța o suna pe mobil și-i reproșa că a uitat-o, că nici pe-acasă nu vine des­tul de des. Fata se scuza invo­când diverse motive, apoi se eschiva spu­nând că o să vină, "mai vor­bim, mami, acuma nu pot că trebe să merg la un curs… te pupic, pa pa pa". Dar nu venea acasă, nici tele­fon nu dădea și Nuța se sim­țea aban­do­nată în urbea pră­fu­ită. Adică da, de asta se sacri­fi­case toți anii ăștia, ca s-o cre­ască, să facă medi­ta­ții, să ajungă stu­dentă, dar nu bănu­ise că ea are să fie lăsată în urmă. Când se gân­dea la asta o apuca un fel de depre­sie, ca și cum — după ple­ca­rea fetei — sen­sul pro­priei sale vieți s-ar fi risi­pit ca un fum, lăsând să se vadă un gol imens pe care ea nu știa cu ce să-l umple. Asta să fi fost tot? Să nu mai aibă viața ei nici un rost de aici îna­inte? Între­bă­rile astea o înne­bu­neau, ar fi vrut să le facă să dis­pară, dar nu le putea împie­dica să vină spre ea, mai ales seara, când o împre­su­rau în apar­ta­men­tul gol ca o haită de lupi care-și simt prada tot mai sle­ită de puteri, gata să li se aban­do­neze.

Însă toate astea s-au schim­bat brusc. Își amin­tește și acum ziua aia: era o dimi­neață de dumi­nică, fiica ei era acasă și mân­cau amân­două pâine și pari­zer de pui în bucă­tă­rie. "Cal­cu­la­to­rul ăla al meu încă mai merge, l-am veri­fi­cat ieri", i-a zis fata îna­inte să muște din san­d­viș. "Nu-i prea gro­zav, dar… merge, adică func­țio­nează. Ar tre­bui să-ți faci și tu cont pe fei­sbuc…". "Feis…cum? Ce-i aia?". Ulti­mul cuvânt se pier­duse prin­tre bucă­țile de pâine cu pari­zer din gura fetei. Nuța sim­țea un soi de iri­tare, nu-i plă­cea să fie împinsă de la spate în ches­tii de-astea noi, cu cal­cu­la­toare. La fel se întâm­plase și la ser­vici, când băga­seră com­pu­tere și au obligat-o să lucreze cu unul. A învă­țat până la urmă, se des­curca des­tul de bine, dar cutia aia meta­lică i se părea în con­ti­nu­are ceva de nestă­pâ­nit. "O rețea de soci­a­li­zare…" a con­ti­nuat fata, apoi a rea­li­zat că e prea com­pli­cat să-i explice în ter­me­nii ăștia și a sim­pli­fi­cat "e o ches­tie pe inter­net unde poți să vor­bești cu toată lumea". Nuța schimbă tonul. "Care toată lumea? Adică… chiar toată lumea?". "Ei, și tu acuma… nu chiar toată lumea din toată lumea, decât toată lumea care are un cont de fei­sbuc" a venit expli­ca­ția. "Și cum știu eu cine are cont de-ăsta… fei­sbuc sau cum naiba îi zice?". "Păi e sim­plu, cauți numele cui vrei să vor­bești și vezi dacă are cont și te faci pri­e­tenă cu ea și pe urmă vor­biți".

După câteva luni Nuța avea cont de fei­sbuc și viața ei era schim­bată radi­cal. Învă­țase să pos­teze poze și să con­ver­seze cu pri­e­te­nii. Știa să dea laic și să comen­teze. Ba chiar găsise și niște jocuri foarte dră­guțe, pe care nu le prea înțe­le­gea foarte bine, dar se amuza une­ori încercându-le la nivel de înce­pă­tor. Seară de seară casa ei se umplea de lumea cu care vor­bea. Își regă­sise o parte din fos­tele pri­e­tene și colege din liceu, aflate și ele în alte orașe de pro­vin­cie și spo­ro­vă­iau împre­ună prin­tre lai­curi și comen­ta­rii.

Ca atunci când a pus o poză cu fiică-sa, într-o pos­tură stu­di­ată, zâm­bind oare­cum pro­vo­ca­tor și pur­tând un pic cam multe far­duri ieftine. O pri­e­tenă a inte­ve­nit repede și a zis "Ai cu ce te mandri.….forza, cara mia!". Ce fru­mos! Nici n-a apu­cat să se bucure de încu­ra­jă­rile pri­e­te­nei ei, că o altă pri­e­tenă a adă­u­gat: "…ai cel mai fru­mos copil…". Era prea mult, sim­țea cum crește din nou în ea sen­ti­men­tul acela al des­ti­nu­lui împli­nit, al ros­tu­lui exis­ten­ței sale, ca și cum nu mai era sin­gură în apar­ta­men­tul pro­vin­cial, ci împre­ună cu toți pri­e­te­nii ei de pe fei­sbuc și toți o apro­bau și o lău­dau. Tre­buia să le împăr­tă­șească sen­ti­men­tul. "Mul­tu­mesc mult ,,,e de o sen­si­bi­li­tate fan­tas­tica ,,,ma repre­zinta ,,,o cresc sin­gura de ata­tia ani si sunt man­dra cu ce am cres­cut ,,,mun­ci­toare , deli­cata , fina , ori­gi­nala in tot si in toate ,,,,ambi­ti­oasa extrem ! asa sunt acesti copii mar­cati de viata parin­ti­lor …asta-i viata". Sim­țea că în această sin­gură frază reu­șise să exprime esența între­gii sale exis­tențe.

Încu­ra­jată de acest suc­ces, Nuța a mai pus o poză, tot cu fata. A sim­țit nevoia să o comen­teze ea prima, ca toată lumea să știe: "E VIATA MEA ..!!!!!!!Ea imi da impuls in toate : sa res­pir , sa am vise , sa am curaj , sa ma simt man­dra in TARA MEA .…E VIATA MEA". A aștep­tat încor­dată vreo două zile. Nimeni nu zicea nimic. Să nu fi văzut cei­lalți poza? Într-un final izbă­vi­tor cineva a comen­tat: "Nici n-ai putea alt­fel! Ai toate moti­vele din lume!". Și apoi, când nici nu mai spera, la drum de seară, minu­nea s-a întâm­plat. "She like her mom i think .….so sweet" a zis un pri­e­ten inter­națio­nal. Nuța nu-l cunoș­tea, se împri­e­te­ni­seră așa, într-o doară, pe fei­sbuc. Îi plă­cuse poza lui, ușor mis­te­ri­oasă și exotic-orientală, deși nu cre­dea că e chiar el în foto­gra­fie, dar cum să-l judece, nici poza ei nu era chiar recentă… ale­sese una de când avea vreo treiș'cinci de ani. Emo­țio­nată, a răs­puns "yes ..she need her mother all the time …ehe­heh ..in impor­tant pro­blems .…you must know ..only". "Yes you are a good mom .…i know" a zis pri­e­te­nul de peste mări și țări. Nuța a sim­țit că e momen­tul să mai facă un pas în încer­ca­rea de a lega urbea sa pră­fu­ită cu zările orien­tale de unde veneau vor­bele pri­e­te­nu­lui fei­sbu­chist: "i hope you try to know all my real story about my life with seri­o­zity or jokes …will be good in eve­ry­mod …". Apoi s-a gân­dit că poate a fost prea îndrăz­neață, nu vroia să dea impre­sia unei ușu­ra­tice, tre­buia să se repli­eze. "She is my LIFE !!!!" a adă­u­gat ea. Mis­te­ri­o­sul străin n-a mai răs­puns.

A tre­cut apoi timp. În târg tot nu se întâm­pla nimic, doar la tele­vi­zor vedea cum la Bucu­rești, în Piața Uni­ver­si­tă­ții, se aduna lumea și-și stri­gau fie­care în limba lui nemul­țu­mi­rile. Avea și ea opi­ni­ile ei poli­tice, foarte puter­nice. Să plece ăștia de la putere, să vină ailalți. Nu se între­base nici­o­dată de ce, dar era sigură că așa e mai bine. A pus pe fei­sbuc o poză cu oame­nii din piață și a pri­mit ime­diat un comen­ta­riu pozi­tiv: "Feli­ci­tari. Merita sa recu­nosc des­chis ca esti o ade­va­rata patri­oata. In plus, dove­desti ca esti si un fan fidel al Ante­nei 3. Res­pect!". A sim­țit atunci că ches­tia asta cu con­ver­sa­ți­ile pe fei­sbuc îi dez­vă­luie cali­tăți pe care nici nu știa că le are. Se sim­țea mân­dră, impor­tantă. Tre­buia să exprime aceste sen­ti­mente cumva. "Imi este draga tara mea …dar sunt multi dus­mani in ea …o clica de nea­ve­niti care ne duc la pier­za­nie ,,nu sunt multi ,,dar sunt rai , peri­cu­losi ,,,," a opi­nat cu hotă­râre Nuța, iar pri­e­te­nul comen­ta­tor a adă­u­gat și el, cu patri­o­tism pro­fund: "Ar tre­bui era­di­cati ca gan­da­cii de Colo­rado".

Căscă obo­sită, privi cea­sul care tre­cuse de mie­zul nop­ții, închise cal­cu­la­to­rul și plecă să se culce. Mâine tre­buie să mai pună niște poze cu fata ei. Sau mai bine cu mota­nul??? Sau cu domnu' Ponta??? Ei lasă, are să se hotă­rască mâine. Dar, ori­cum, totul era lim­pede pen­tru ea. Nuța era de-acum sigură: viața ei avea un rost.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *