Nuța este o doamnă între două vârste dintr-un oraș moldovean, o urbe adormită și plată, unde nu se întâmplă nimic, niciodată. Viața ei seamănă cu a târgului, un balans plicticos între slujba de funcționar la stat și apartamentul pe care îl împarte cu un motan. Nu e singură pe lume Nuța, are o fată dintr‑o căsnicie încheiată nefericit cu mulți ani în urmă, dar acum e studentă la București, vine pe-acasă doar de sărbători și în vacanțe. A crescut‑o singură și, desigur, asta e mândria vieții ei, împlinirea unui destin de dimensiuni galactice care dă sens întregii sale existențe, altminteri lipsită de însemnătate la prima vedere. Zilele Nuței curg egal, monoton. Au chiar și un zgomot de fond al lor, ca al unui robinet cu garnitura defectă din care apa picură constant și neîntrerupt în farfuria murdară lăsată în chiuvetă.
Nu toate au mers perfect în ultima vreme. În anii din urmă, din când în când se mai iveau discuții mai aprinse cu fiica ei, care uita să mai dea semn de viață. Nuța o suna pe mobil și‑i reproșa că a uitat‑o, că nici pe-acasă nu vine destul de des. Fata se scuza invocând diverse motive, apoi se eschiva spunând că o să vină, “mai vorbim, mami, acuma nu pot că trebe să merg la un curs… te pupic, pa pa pa”. Dar nu venea acasă, nici telefon nu dădea și Nuța se simțea abandonată în urbea prăfuită. Adică da, de asta se sacrificase toți anii ăștia, ca s‑o crească, să facă meditații, să ajungă studentă, dar nu bănuise că ea are să fie lăsată în urmă. Când se gândea la asta o apuca un fel de depresie, ca și cum — după plecarea fetei — sensul propriei sale vieți s‑ar fi risipit ca un fum, lăsând să se vadă un gol imens pe care ea nu știa cu ce să‑l umple. Asta să fi fost tot? Să nu mai aibă viața ei nici un rost de aici înainte? Întrebările astea o înnebuneau, ar fi vrut să le facă să dispară, dar nu le putea împiedica să vină spre ea, mai ales seara, când o împresurau în apartamentul gol ca o haită de lupi care-și simt prada tot mai sleită de puteri, gata să li se abandoneze.
Însă toate astea s‑au schimbat brusc. Își amintește și acum ziua aia: era o dimineață de duminică, fiica ei era acasă și mâncau amândouă pâine și parizer de pui în bucătărie. “Calculatorul ăla al meu încă mai merge, l‑am verificat ieri”, i‑a zis fata înainte să muște din sandviș. “Nu‑i prea grozav, dar… merge, adică funcționează. Ar trebui să-ți faci și tu cont pe feisbuc…”. “Feis…cum? Ce‑i aia?”. Ultimul cuvânt se pierduse printre bucățile de pâine cu parizer din gura fetei. Nuța simțea un soi de iritare, nu‑i plăcea să fie împinsă de la spate în chestii de-astea noi, cu calculatoare. La fel se întâmplase și la servici, când băgaseră computere și au obligat‑o să lucreze cu unul. A învățat până la urmă, se descurca destul de bine, dar cutia aia metalică i se părea în continuare ceva de nestăpânit. “O rețea de socializare…” a continuat fata, apoi a realizat că e prea complicat să‑i explice în termenii ăștia și a simplificat “e o chestie pe internet unde poți să vorbești cu toată lumea”. Nuța schimbă tonul. “Care toată lumea? Adică… chiar toată lumea?”. “Ei, și tu acuma… nu chiar toată lumea din toată lumea, decât toată lumea care are un cont de feisbuc” a venit explicația. “Și cum știu eu cine are cont de-ăsta… feisbuc sau cum naiba îi zice?”. “Păi e simplu, cauți numele cui vrei să vorbești și vezi dacă are cont și te faci prietenă cu ea și pe urmă vorbiți”.
După câteva luni Nuța avea cont de feisbuc și viața ei era schimbată radical. Învățase să posteze poze și să converseze cu prietenii. Știa să dea laic și să comenteze. Ba chiar găsise și niște jocuri foarte drăguțe, pe care nu le prea înțelegea foarte bine, dar se amuza uneori încercându-le la nivel de începător. Seară de seară casa ei se umplea de lumea cu care vorbea. Își regăsise o parte din fostele prietene și colege din liceu, aflate și ele în alte orașe de provincie și sporovăiau împreună printre laicuri și comentarii.
Ca atunci când a pus o poză cu fiică-sa, într‑o postură studiată, zâmbind oarecum provocator și purtând un pic cam multe farduri ieftine. O prietenă a intevenit repede și a zis “Ai cu ce te mandri.….forza, cara mia!”. Ce frumos! Nici n‑a apucat să se bucure de încurajările prietenei ei, că o altă prietenă a adăugat: “…ai cel mai frumos copil…”. Era prea mult, simțea cum crește din nou în ea sentimentul acela al destinului împlinit, al rostului existenței sale, ca și cum nu mai era singură în apartamentul provincial, ci împreună cu toți prietenii ei de pe feisbuc și toți o aprobau și o lăudau. Trebuia să le împărtășească sentimentul. “Multumesc mult „,e de o sensibilitate fantastica „,ma reprezinta „,o cresc singura de atatia ani si sunt mandra cu ce am crescut „,muncitoare , delicata , fina , originala in tot si in toate „„ambitioasa extrem ! asa sunt acesti copii marcati de viata parintilor …asta‑i viata”. Simțea că în această singură frază reușise să exprime esența întregii sale existențe.
Încurajată de acest succes, Nuța a mai pus o poză, tot cu fata. A simțit nevoia să o comenteze ea prima, ca toată lumea să știe: “E VIATA MEA ..!!!!!!!Ea imi da impuls in toate : sa respir , sa am vise , sa am curaj , sa ma simt mandra in TARA MEA .…E VIATA MEA”. A așteptat încordată vreo două zile. Nimeni nu zicea nimic. Să nu fi văzut ceilalți poza? Într-un final izbăvitor cineva a comentat: “Nici n‑ai putea altfel! Ai toate motivele din lume!”. Și apoi, când nici nu mai spera, la drum de seară, minunea s‑a întâmplat. “She like her mom i think .….so sweet” a zis un prieten internațional. Nuța nu‑l cunoștea, se împrieteniseră așa, într‑o doară, pe feisbuc. Îi plăcuse poza lui, ușor misterioasă și exotic-orientală, deși nu credea că e chiar el în fotografie, dar cum să‑l judece, nici poza ei nu era chiar recentă… alesese una de când avea vreo treiș’cinci de ani. Emoționată, a răspuns “yes ..she need her mother all the time …eheheh ..in important problems .…you must know ..only”. “Yes you are a good mom .…i know” a zis prietenul de peste mări și țări. Nuța a simțit că e momentul să mai facă un pas în încercarea de a lega urbea sa prăfuită cu zările orientale de unde veneau vorbele prietenului feisbuchist: “i hope you try to know all my real story about my life with seriozity or jokes …will be good in everymod …”. Apoi s‑a gândit că poate a fost prea îndrăzneață, nu vroia să dea impresia unei ușuratice, trebuia să se replieze. “She is my LIFE !!!!” a adăugat ea. Misteriosul străin n‑a mai răspuns.
A trecut apoi timp. În târg tot nu se întâmpla nimic, doar la televizor vedea cum la București, în Piața Universității, se aduna lumea și-și strigau fiecare în limba lui nemulțumirile. Avea și ea opiniile ei politice, foarte puternice. Să plece ăștia de la putere, să vină ailalți. Nu se întrebase niciodată de ce, dar era sigură că așa e mai bine. A pus pe feisbuc o poză cu oamenii din piață și a primit imediat un comentariu pozitiv: “Felicitari. Merita sa recunosc deschis ca esti o adevarata patrioata. In plus, dovedesti ca esti si un fan fidel al Antenei 3. Respect!”. A simțit atunci că chestia asta cu conversațiile pe feisbuc îi dezvăluie calități pe care nici nu știa că le are. Se simțea mândră, importantă. Trebuia să exprime aceste sentimente cumva. “Imi este draga tara mea …dar sunt multi dusmani in ea …o clica de neaveniti care ne duc la pierzanie „nu sunt multi „dar sunt rai , periculosi „„” a opinat cu hotărâre Nuța, iar prietenul comentator a adăugat și el, cu patriotism profund: “Ar trebui eradicati ca gandacii de Colorado”.
Căscă obosită, privi ceasul care trecuse de miezul nopții, închise calculatorul și plecă să se culce. Mâine trebuie să mai pună niște poze cu fata ei. Sau mai bine cu motanul??? Sau cu domnu’ Ponta??? Ei lasă, are să se hotărască mâine. Dar, oricum, totul era limpede pentru ea. Nuța era de-acum sigură: viața ei avea un rost.
Lasă un comentariu