Pe vremea când eram student, în lumea întreprinderilor socialiste și a proprietății întregului popor noțiunea de afacerist era absolut necunoscută. Nimeni dintre colegii mei nu visa să devină antreprenor sau patron de firmă, pentru că nici nu ne închipuiam că așa ceva ar fi posibil. Totuși, de undeva din adâncurile firii umane, neîndoios înclinată spre comerț, răzbeau pornirile incipiente ale unui destin de întreprinzător, ce se înfiripa în mintea unor colegi. În căminele studențești brașovene de pe strada Memorandumului înflorea bișnița, ruda săracă și uitată a multinaționalelor de azi.
Se vindea aproape orice se putea găsi în comerțul socialist sau se putea procura “pe sub mână”: blugi, țigări, deodorante străine, bere, tricouri. Anunțurile puse în holul cantinei te informau rapid unde poți să găsești ce ai nevoie. De pildă BRRC 5/64. Unui boboc de anul I trebuia să i se explice, dar les connaisseurs știau că asta înseamnă că la căminul 5, camera 64 poți să cumperi bere rece. Adică aveau frigider Fram, de-ăla mic. Asta însemna că berea era cel puțin 10 lei sticla. La alimentara Valici, la distanță de o stație de troleu, o cumpărai caldă cu 5 lei. Când găseai… Când nu, luai cu trei lei cincizeci de-aia nepasteurizată, care avea avantajul că dura mai mult: cinci minute o beai și cincizeci și cinci de minute te cufureai și te jurai că nu mai pui gura în viața ta.
Dintre colegii mei de an mulți au bătut la porțile afirmării antreprenoriale. Dar nici unul nu a ajuns la performanțele și notorietatea lui Mike. Nu, nu era englez, nici american. Era un sătmărean neaoș, pe care îl chema Dorin Mic și — printr‑o ironie a onomasticii — avea aproape doi metri înălțime. Nu puteam să‑i zicem Micuțu la dimensiunile astea. Așa că l‑am botezat Mike. Ei bine Mike s‑a lansat în afaceri mai întâi cu blugi. Avea un prieten student la Timișoara, care avea un prieten sârb, care avea un prieten… în fine, lanțul de prieteni se sfârșea la un furnizor de blugi. Mike mergea cu trenul Timișoara, cumpăra blugii de la sârb, apoi venea în Brașov și îi vindea. Se pare însă că priceperile sale în materie de stil vestimentar lăsau tare mult de dorit, pentru că — dintr-un motiv sau altul — mai niciodată nu nimerea trendurile zilei: când venea cu pensați se cereau cu fermoare, când aducea prespălați se căutau cu buzunare aplicate. Așa se face că vindea cu 1200 de lei blugii cumpărați cu 1400, iar după o vreme Mike s‑a declarat învins de industria de fashion, care‑l ducea în sapă de lemn, de ajunsese să-și vândă cartela de cantină ca să acopere pierderile.
Hotărât să treacă la un model de afaceri mai profitabil, Mike a intrat în industria beverages. Adică bișniță cu bere. Lucrurile mergeau ca pe roate, avea un mic frigider, berea era rece, mușterii veneau, iar Mike putea socoti câștigurile în fiecare zi. Ca să‑i fie mai ușor la contabilitatea complicată aferentă business-ului, mai chema câte un prieten-doi și se apucau de evidențele contabile: la fiecare bere cumpărată cu 5 lei și vândută cu 10 lei, o altă bere era echivalentul profitului. Pe care o desfăceau voioși și închinau în cinstea unei afaceri înfloritoare. Problema e că, spre seară, pierdeau nițel evidența vânzărilor și nu mai știau dacă au băut tot profitul sau a mai rămas ceva. Ca să iasă din încurcătura creată din neatenție și nebăgare de seamă, hotărau de comun acord că mai beau două-trei și le scad din profitul de mâine. Inevitabil, la un moment dat frigiderul se golea, iar banii din vânzări nu prea ajungeau pentru o noua reumplere, așa că Mike umbla la portofel și mai introducea un pic de capital rulant, pentru a ține afacerea pe picioare. Când se golea și portofelul, contabilii adjuncți se retrăgeau pe la camerele lor, aprobând în cor jurămintele lui Mike cum că de-acum înainte nu se mai bea profitul, ci se capitalizează. Problema cu Mike era că n‑avea ținere de minte…
Cum și eu aveam un mic frigider în cameră, m‑am gândit să urmez exemplul antreprenorial al lui Mike, dar ducându‑l pe culmile perfecțiunii operaționale. Eu n‑aveam să fac greșelile lui Mike, mi-am promis solemn. Deci, am pus la cale un plan de business imbatabil care se baza pe prietenia cu Mișu, cel care avea un unchi șef de popotă la Casa Armatei. Care popotă primea uneori Pepsi, un fel de Mecca a băuturilor răscolitoare din vremea odioasei dictaturi și sinistrei sale soții. Iar noi — eternul meu prieten Florin (care nu putea să nu fie parte a planului de îmbogățire) și cu mine — ne duceam și luam doi rucsaci de sticle, le indesam în frigider și puneam anunțul. Clienții apăreau mai ales la ceas de seară, când orișice student care se respecta aprindea și el un Kent, un Camel sau măcar un BT, la care se cerea însoțirea binecuvântată a unui Pepsi rece. Treaba mergea din plin. Bucuroși de reușita întreprinderii noastre, ca doi asociați de succes ce ne aflam, deschideam câte o sticlă de Pepsi rece pentru bucuria propriilor noastre burți. Și încă una, că n‑o fi foc. Și-apoi încă una. După un ceas ne aflam amândoi răsturnați pe spate, umflați ca niște cimpoaie de atâta acid carbonic înghițit, contemplând tavanul cu expresia mofluză a celui care era cât pe ce să devină noul Donald Trump, dar a ratat de puțin, tocmai când să dea lovitura.
Povestea asta e un mod mai ocolit de a vă face să înțelegeți de ce nu mă apuc să cultiv cannabis.
Lasă un comentariu