Din când în când găsesc pe Facebook invitații de a mă alătura unei cauze oarecare. Prietenii mei vor să mă opun comerțului cu fildeș din Thailanda, să opresc Codex Alimentarius, să redeschid spitalul de oncologie din Brașov, să creez un cenaclu literar online, să dăm persoanelor handicapate din România drepturile acordate în Uniunea Europeană, să opresc promovarea mediocrităților, să înființez un nou spital de copii în Timișoara și să conving Japonia să nu mai vâneze o specie de delfini. Ce să zic?!? Se pare că sunt destul de ocupat zilele astea…
Pe vremea comunismului exista o teorie care circula printre așa-zișii intelectuali ai societății multilateral dezvoltate, care susținea că partidul – prin securitate, brațul său atotputernic – îngăduia pe ici, pe colo câteva manifestări critice la adresa sa, doar ca să creeze niște supape de suprapresiune și să elibereze frustrările care s‑ar fi putut acumula periculos în anumite zone ale populației. Bancurile politice, mai cu seamă cele cu Ceaușescu și Leana lui, erau o formă de miștocăreală facilă și ineficientă – dar îți dădeau senzația temporară a dizidenței, manifestată cu un subit curaj și redescoperită demnitate deasupra celui de-al n‑șpelea pahar de vin. Nu produceau nici un efect, dar îți dădeau senzația că ești implicat până peste cap în contestarea regimului, în dezvăluirea nedreptăților.
Nu-mi pot ascunde sentimentul de dezamăgire pe care aceste cauze de pe Facebook mi le stârnesc. E ca și cum am spune bancuri cu Ceaușescu. E ca și cum am încerca să ne mințim pe noi înșine că facem ceva, că ne spunem părerea, că opiniile noastre contează. Dar știm că nu e așa. Chiar dacă sperăm cu naivitate că cineva utilizează într-un mod practic rezultatele acestor pseudo-referendumuri, realitatea este că utilitatea lor este cvasi-nulă. Iar noi știm asta, dar preferăm să nu ne gândim.
Și, până la urmă, de ce n‑ar fi importante click-urile noastre de susținere? Dintr-un motiv foarte simplu: identitatea noastră pe internet este neverificabilă. Nu poți prezenta nimănui o listă de alias-uri de facebook, pretinzând că ai în spatele lor un număr egal de persoane reale, dispuse să susțină cauza pe care o expui. E nevoie de date de identificare, e nevoie de dezvăluirea identității, iar oamenii devin extrem de rezervați când vine vorba de aceste informații. Dacă cauzele de pe Facebook ar pretinde și CNP-ul sau numărul actului de identitate pentru a le susține, numărul celor care ar participa ar scade dramatic. Dacă ar trebui să fie de acord cu verificarea datelor furnizate – printr‑o metodă sau alta – numărul ar scădea și mai mult.
Până când nu se va inventa o metodă de a utiliza practic aceste adeziuni digitale, voi continua să‑i dezamăgesc pe prietenii mei prin neparticipare. Pentru că eu cred că, atunci când faci un gest inutil cu premeditare, nu faci parte dintre petenții care luptă în favoarea unei cauze, ci dintre cei ce au pretenții că se implică social.
Lasă un comentariu