Vlad Petreanu mi‑a amintit de subiectul informatizării societății românești și despre dificultățile procesului, povestind despre propriile sale experiențe cu site-ul ghiseul.ro. Citind textul m‑am amuzat mai degrabă decât să mă enervez și mi-am dat seama că, într-un fel, am cam încetat să mai cred că voi vedea cea diferit în interacțiunea cu statul. Nu pentru că ar fi extrem de complicat să se pună în practică așa ceva, ci pentru că există o pseudo-conspirație împotriva procesului de informatizare a administrațiilor de stat și locale.
Sunt trei părți care “conspiră” la menținerea actualului status: funcționărimea publică, firmele de consultanță și dezvoltare software și marii producători software. Pare încurcat și confuz, dar nu e. Am să vă explic în rândurile care urmează cum funcționează întreaga șmecherie — nu e foarte complicat. Veți înțelege de ce trebuie să stați mereu la coadă în fața unui ghișeu, dincolo de care o persoană stupidă și acră vă așteaptă cu un întreg arsenal de explicații despre imposibilitatea de a vi se rezolva problema pentru care treceți pragul instituției de stat. Indiferent care ar fi ea.
Funcționarul public n‑are nici un interes în informatizarea administrației. Înțelege prea bine că tot ceea ce face el este o muncă repetitivă, plictisitoare și că ar putea fi oricând înlocuit în proporție de 80% de un simplu computer, dar la ce calificări are nu poate spera la un alt servici. Trebuie deci să tragă de timp, să pună piedici și să-și securizeze scaunul cu orice mijloace are. Mulți o fac inconștient, nu‑i duce mintea nici măcar la aceste simple constatări, dar au fost educați de mediul funcționăresc să se considere importanți și de neînlocuit și să se comporte ca atare. Șefii lor, până sus la ministere, sunt tot felul de pile și relații ale unor politicieni sau primari. Împreună cu rudele lor, pe care le promovează fără nici o reținere, patronează întregul sistem, făcându‑l imposibil de înțeles și de gestionat. Pe jumătate fac asta din spirit de conservare — țesătura complicată de formulare, proceduri și regulamente scrise sau nescrise îi face greu de înlocuit, de vreme ce doar ei știu cum să descurce ițele ei — și pe jumătate din prostie pentru că nici unul dintre ei nu a lucrat în vreo companie normală ca să aibă de unde să fi învățat cum se organizează un proces administrativ.
Producătorii software sunt, în majoritatea lor, companii mulținaționale. Departamentelor lor principale sunt cele de vânzări, deci interesul major este să taie facturi. O vreme — vreo zece ani — au făcut treabă bună în mediul privat, unde alte multinaționale și-au instalat afacerile și au avut nevoie de implementarea unor sisteme informatice conforme cu standardele proprii. S‑au făcut afaceri frumoase, s‑au cumpărat licențe și servere, cifra de afaceri a marilor producători software s‑a rotunjit semnificativ în fiecare an. În tot timpul ăsta statul român nu prea cumpăra mare lucruri pentru că se tot vorbea despre informatizarea guvernării și administrației și — nu‑i așa? — asta nu era treabă simplă, trebuiau să se gândească bine cum s‑o facă. Apoi venea alt guvern care spunea că ăia dinainte nu s‑au gândit bine, dar o să se gândească ei și vor face ce trebuie.
Istoria s‑a tot repetat ciclic, iar producătorii software au vândut pe ici-pe colo câte ceva statului român. Pe măsură ce mediul privat se cam satura de licențe, presiunile către guvernări au început să crească. Numele unor CEO de producători software au început să fie pronunțate în corelație cu politica. S‑au organizat licitații, pentru ca aparent să pară totul frumos, dar în realitate jocurile sunt de obicei făcute dinainte. La Apărare se duc ăia, la Comunicații și Transporturi e felia ălorlalți. Administrația centrală și cele locale, companiile de stat au fost împărțite frățește de mai marii pieței software și hardware. De ce s‑ar grăbi să facă o informatizare completă? În anii următori ce-ar mai vinde? Aveți idee cum e cu target-ele de vânzare? Fac anul ăsta 120% din plan și la anu’ le cer să facă 150%… nu trebuie să‑i învețe prost pe ăia de la headquarter, mai bine vând moderat, cu cap: mai o bază de date, mai un sistem ceva mai complicat, dar având grijă ca piesele să nu se îmbine perfect ca să mai poată vinde și la anul, și peste doi ani…
Firmele de consultanță trăiesc în trena producătorilor, într‑o perfectă simbioză cu ei. Se trag sfori și se utilizează șpagi și relații ca să fie promovate în contracte cu statul. Unele sunt deja instalate de drept în anumite zone ale sectorului public, înfipte acolo prin propriile rețele de relații politice. De pildă dacă vezi vreo licitație la educație, cu un buget sărit de un milion de euro, știi exact ce firmă îl va adjudeca. Cum reușesc? Simplu: participă chiar ele la redactarea caietului de sarcini în care strecoară condiții pe care doar ei el pot îndeplini, chichițe al căror înțeles îl descifrează foarte puțini. Apoi se duc la producătorul software șî hardware care le oferă discounturi preferențiale la licențe și servere. Oferta lor devine astfel imbatabilă, orice altă firmă de consultanță nu poate face concurență pentru că nu primește aceleași condiții comerciale de la producători.
Acum să nu vă închipuiți că la finalul acestor manevre rezultă ceva de calitate. Soluția tehnică oferită nu se bazează decât parțial pe nevoile reale, dar se ține cont și de produsele software care trebuie vândute și de tehnologiile pe care le știu consultanții firmei câștigătoare. Se încropește ceva care să răspundă cerințelor din caietul de sarcini, la limita la care nu pot fi dați ulterior în judecată, pentru că — vezi bine — sectorul public e alunecos, azi sunt ai noștri la putere, mâine vin alții și nu știu ce le rezervă viitorul. Apoi o firmă de consultanță care face masiv afaceri cu statul nu are întotdeauna cei mai buni consultanți de pe piață, deci fac ce pot cu oamenii pe care îi au. Alte firme câștigă contractul doar pentru a‑l subcontracta mai departe, câștigând din comisionul pe care și‑l rețin din valoarea totală. E o lume aparte, cu regulile și specialiștii ei, în care aproape nimic din ce e scris pe hârtie nu e exact ceea ce pare, iar clauzele legale sunt meșteșugit învârtite din condei pentru a crea noi oportunități de afaceri sau exonerări de răspundere.
Dar nici firmele de consultanță nu au vreun interes în informatizarea administrației, pentru că — așa cum e acum — e o nesfârșită sursă de venituri. Bani de la buget, bani de la UE se scurg ușurel către buzunarele private ale unor magnați ai industriei IT, fie români, fie străini. Iar în urma dârei de bani nu rămâne nimic durabil, nimic stabil, pentru că n‑a fost construit să fie așa. Dimpotrivă. Și chiar dacă ar vrea să facă vreo brânză, imaginați-vă cum arată să lucrezi într-un proiect în care acriturile alea stupide din ministere și administrații publice sunt clienții care trebuie să-ți valideze munca. Indivizii ăștia sunt oribili când sunt în slujba ta, darămite când tu ești în slujba lor!
Iar noi, cetățenii de rând, suntem condamnați să rămânem de partea cealaltă a ghișeului, privind rugător și insistent la funcționarul a cărui salariu îl plătim prin taxe, rugându-ne în gând: dă Doamne, să fie o rezolvare rapidă! Sau măcar favorabilă! Sau măcar cât de cât avantajoasă! Sau nu chiar așa dezavantajoasă! Sau cum o fi, numai să se încheie o dată, dracului!
Lasă un comentariu