N‑am fost niciodată un fashionist. Nu mă dau de ceasul morții nici ca să mă îmbrac după ultima modă, nici în a face apologia stilisticii vestimentare. Acuma n‑am să vă spun că trebuie să purtăm un sac de cânepă tras peste cap, dar nici nu pot pricepe de ce e musai să mă aliniez unui anumite tendințe, indiferent dacă stilul vestimentar respectiv mă avantajează sau dimpotrivă. Nu‑i mai simplu să ne îmbrăcăm practic și confortabil, iar estetica să o armonizăm cu personalitatea proprie? Zic și eu, nu dau cu parul…
E foarte adevărat că atunci când personalitatea lipsește sau e teribil de anostă, când cineva nu e interesant prin sine însuși, moda este o preocupare cât se poate de firească. Ea îi dă posibilitatea să pară ceea ce de fapt nu este. Unii nici măcar nu mai încearcă să fie ei înșiși, ci aleg direct mimetismul. Să te îmbraci ca nu-știu-care vedetă este o alegere tot mai frecventă.
Doar că uneori dorința asta de a fi la modă necesită și sacrificii. Iar sacrificiile produc momente hazlii și femeile par a fi eroinele predilecte ale acestora. Exemplul de mai jos e elocvent și nu mă veți putea acuza de misoginism dacă am să spun că un bărbat n‑ar ajunge (aproape) niciodată într‑o situație asemănătoare :)) .
Lasă un comentariu