Era toamnă târzie în Brașov, pădurea de pe Tâmpa se colorase în galben-roșcat și lumina cald peste întregul oraș, ca o ultimă mângăiere tandră înaintea iernii aspre ce urma să vină. Era prima mea toamnă studențească, departe de părinți, liber și neștiut decât de propria-mi neștiință, primul anotimp în care aveam voie să cred că tot ce zboară se mănâncă, că viața e o cale de iubire așternută în fața mea, o foaie de hârtie albă ce mă aștepta să‑i fiu scriitor. Nimic nu putea fi mai limpede, mai simplu și mai sigur.
Trebuie să faceți efortul de a vă transpune în vremea aceea de sfârșit de an 1983, să vă inchipuiți că aveți aproape 20 ani și că lumea din jurul vostru e ordonată de reguli extrem de stricte și limitative. Singurele libertăți începeau la limita propriei pieli și continuau către înăuntrul tău. Înspre afară erau doar legi și interdicții. Visul era îngăduit, atâta vreme cât erai atent cui i‑l destăinuiai.
Brașovul primea în toamna aceea vizita cenaclului Flacăra, pe stadionul orașului. Vestea asta trecuse ca un fior printre cei tineri – oricât v‑ar părea acum de imposibil, atunci era un eveniment. N‑aveam cum să lipsesc, era prima oară când mă întâlneam cu mega-spectacolul despre care doar auzisem. Așa că am fost acolo, undeva pe la jumătatea tribunei din fața scenei, absorbind cu fiecare por atmosfera electrizantă a mulțimii.
În Biblie şi Odiseea,
Mereu bărbatul şi femeia
Într-o-ncleştare fără de sfârşit,
Cu sinucideri şi speranţe,
Cu ministere de finanţe,
Impozit care trebuie plătit.
Lângă mine era o fată cu părul până la umeri, care părea că se pierduse undeva prin versurile cântecului, legănându-se de pe un picior pe altul, cu privirea într‑o zare doar de ea știută. Cântecul o ajunsese în suflet, se întâlnise cu el pe linia orizontului ei și probabil că a avut o clipă de revelație, ca și cum ar fi înțeles un mister de nepătruns și ar fi vrut să celebreze momentul acela special al vieții ei. S‑a întors brusc către mine și m‑a sărutat apăsat, presându-și gura de buzele mele nepregătite pentru această întâlnire. Avea gura arsă și buze uscate, cu o aromă puternică de cognac ieftin, ceea ce acum îmi explică impulsul ei oarecum ușuratic. În seara aceea, aflat la rându-mi sub lumina incandescentă a câtorva pahare de vin, am crezut doar că sunt irezistibil. S‑a pierdut apoi prin mulțime, la fel de anonimă ca și până atunci, fără să-mi dea vreo explicație a gestului ei, ca și cum nu avea a da socoteală nimănui.
Și m‑am gândit atunci că lumea începe și se termină în cuplu – ea și el sunt la fel, fiecare cuplu este sfânt – că nimic nu poate fi la fel de important, dar nu poți percepe acest adevăr decât prin experiența directă, prin povestea trăită, al cărei început n‑ai cum să‑l anticipezi și nici cum să‑l planifici. Și că avem toți dreptul să credem că e ceva special în noi înșine, ceva ce ne face unici și irepetabili, oricât de banali ne părem nouă înșine când ne privim în oglindă – dar ca noi, ca noi doi, nu e totuși nimeni pe pământ. Într-un fel aveam dreptate, doar că povestea mea nu avea să înceapă acolo, în locul acela, ci peste ceva vreme — când împlineam cei 20 de ani, într‑o seară de 23 ianuarie — într-un fel incomparabil mai frumos și mai neașteptat. Dar despre asta am să povestesc, poate, altcândva.
Au trecut mulți ani de la seara cenaclului Flacăra, iar eu am aflat apoi că nu mai există cuplul primordial, sacru și pur, format dintr-un el care pleca în sălbăticie să vâneze, să semene și să culeagă și dintr‑o ea care păstra fierbinte vatra focului și dragostea care‑l aducea pe pribeag înapoi. În numele unui drept la emancipare de neînțeles pentru mine, ea a plecat în lume fără să-și dea seama că egalitatea cu bărbatul n‑o înalță, ci o coboară.
Azi sunt încă împreună și, când te întâlnești cu ei, îți vor spune că familia e cea mai importantă pentru amândoi și că pentru asta muncesc, dar îi vei găsi mai tot timpul departe de casă și departe unul de altul. Nu au prea mult timp să-ți vorbească despre asta, pentru că sunt ocupați să-și construiască cariera profesională, de care au nevoie ca să plătească credite. Pentru casa prea mare pe care o au, dar în care nu se mai regăsesc pe ei înșiși și pentru mașinile prea scumpe pe care le conduc, dar care îi duc în fiecare zi departe unul de celălalt. De care însă nu prea mai au chef, pentru că sunt prea obosiți de cariera profesională, de care au însă nevoie ca să plătească credite. Pentru casa prea mare, pentru mașinile prea scumpe. Pe care le-ar da oricui ar putea să‑i scape de corvoada carierei profesionale, de care au încă nevoie ca să plătească credite. Pentru casă, pentru mașină. Pe care le-ar…, dar încă au.… Pentru…
Jucăm în piesa ce consacră
Banalitatea cea mai sacră,
Banalitatea că mai suntem vii,
Şi mai strigăm din şapte arte,
Strigăm de dincolo de moarte
Trăiască bucuria de‑a iubi!
Lasă un comentariu