Haiduci și cerșetori

Un amic de-al meu a locuit o vreme în Viena, pen­tru că lucra aco­lo. Stătea unde­va într-un carti­er lin­iștit al orașu­lui, unde își închiri­ase o gar­son­ieră într‑o clădire de locuințe și în fiecare dimineață ple­ca la ser­vi­ciu cu mași­na. Până la muncă dru­mul dura cam jumă­tate de oră, une­ori mai mult, în funcție de traf­ic, dar amicul meu preferase să locuiască în cartierul lin­iștit decât să fie în apropiere de sedi­ul firmei unde lucra. Cum se întâm­plă de obi­cei în orașele civ­i­lizate, locuința pe care o închiri­ase avea și un loc de par­care în fața clădirii, ultim­ul din­tre cele vreo douăze­ci exis­tente, adică exact în capă­tul opus al par­cării față de cele două locuri de viz­ita­tor, sem­nal­izate core­spun­ză­tor. În fiecare seară par­carea se umplea cu mașinile locatar­ilor, pen­tru a se goli dimineața, când lumea mergea la muncă. 

Într‑o dimineață, cam la un an de când locuia în Viena, amicul meu a ple­cat ca de obi­cei către ser­vi­ci. Pe la jumă­tatea dru­mu­lui și‑a dat sea­ma că uitase acasă un dosar cu doc­u­mente, pe care îl luase cu o zi înainte, pen­tru a‑l citi acasă. Avea nevoie de doc­u­mentele ace­lea în ziua care toc­mai înce­pea, așa că s‑a auto­bom­bănit nițel și a făcut cale întoarsă. A ajuns în fața clădirii unde locuia și a con­statat că locul său de par­care e ocu­pat de o mașină util­i­tară de la energie elec­trică. N‑a dat mare impor­tanță fap­tu­lui, erau destule locuri libere și oricum el urma să plece repede, așa că a par­cat pe un loc liber al unui vecin și a urcat în casă.

Nu știu exact ce s‑a întâm­plat — rătă­cise prin casă niște foi din dosar sau poate s‑a mai oprit pen­tru o cafea — cert e că dura­ta șed­erii s‑a mărit. După mai bine de douăze­ci de minute a coborât din nou și a con­statat cu stu­pe­facție că mași­na lui toc­mai e ridi­cată de poliție. A aler­gat către polițiști să întrebe ce s‑a întâm­plat și a fost politi­cos infor­mat că a par­cat pe locul rez­er­vat unei alte per­soane. Amicul meu a început să explice că pe locul lui era o util­i­tară — care între timp ple­case — că nu avea de gând să stea decât zece minute, că vecin­ul al cărui loc îl ocu­pase se întorcea abia seara, că e absurd să plătească amendă dacă nu a der­an­jat pe nimeni. Polițis­tul aus­tri­ac l‑a priv­it netul­bu­rat de per­orația lui și i‑a expli­cat calm: dom­nule, amen­da nu e pen­tru că ați der­an­jat pe cine­va, ci pen­tru că ați par­cat nereg­u­la­men­tar. Am ver­i­fi­cat în baza noas­tră de date și se con­fir­mă că locul aces­ta este rez­er­vat pen­tru o altă mașină. Iar dacă locul dum­neav­oas­tră era ocu­pat tem­po­rar pen­tru lucrări util­itare, aveați la dis­poz­iție două locuri de viz­ita­tor care, iată, sunt libere. Vă doresc o zi bună. Amicul meu a avut o ultimă curi­oz­i­tate: cum au aflat polițiștii că a par­cat nereg­u­la­men­tar. În timp ce se urca în mașină polițis­tul i‑a spus că un vecin care l‑a obser­vat a sunat la poliție.

Mi-am amintit de această întâm­plare când am citit despre o știre de la ProTV, redată într-un blog. Unde­va în București cine­va a obser­vat într‑o par­care două mași­ni noi, aproape iden­tice, având ace­lași număr de înma­tric­u­lare. Ceea ce, știm foarte bine, e mai mult decât con­tra­venție. E infracți­une. Poți să lovești și chiar să omori pe cine­va și apoi să îți con­stru­iești un ali­bi imbat­a­bil, par­când cealaltă mașină, cu numărul la vedere, unde­va unde sunt camere de supraveg­here. Cel care a obser­vat situ­ația ile­gală a sunat la poliție.

Intere­san­tă nu e atât știrea în sine, cât reacția con­cetățe­nilor noștri, expri­mată prin comen­tarii. Unii l‑au cat­a­lo­gat pe denunță­tor drept sifon — adică turnă­tor. Alții au găsit scuze infracți­u­nii prin fap­tul că fentarea tax­elor stat­u­lui e jus­ti­fi­cată indifer­ent dacă încal­ci sau nu leg­ea. Pen­tru ca leg­ea nu con­tează. Fap­tul că ast­fel de infracți­u­ni pot afec­ta oameni nevi­no­vați sau se pot întoarce chiar împotri­va lor e secun­dar. Dacă vor avea de înfrun­tat o ast­fel de situ­ație, se des­cur­că ei…

Deși afir­mă asta sus și tare, nu cred că românii își doresc cu ade­vărat un stat de drept, în care leg­ea să prevaleze. Ce-ar spune un român dacă — de pildă — i s‑ar ridi­ca mași­na pen­tru că a stat jumă­tate de oră pe locul de par­care al vecin­u­lui? Că polițiștii sunt niște cre­ti­ni, că e o por­cărie de lege și că trăiește într‑o țară de rahat. Rigoarea dis­ci­plinei apli­cată la niv­el indi­vid­ual nu e bin­evenită. Românul vrea un stat care să aibă legi aspre pen­tru ceilalți, dar nu pen­tru sine. El poate să facă întot­deau­na excepție, el are mereu jus­ti­ficări, în cazul lui leg­ea tre­buie inter­pre­tată con­junc­tur­al. 

Și dacă priv­im cu atenție la ati­tudinea românilor față de stat, descoper­im că — deși toți îl crit­ică și îl con­sid­eră prea slab — nimeni nu‑l vrea cu ade­vărat put­er­nic. Pe de o parte există cetățean­ul-cerșe­tor, cel care vrea ca stat­ul să‑i dea, deși con­tribuția lui pro­prie la soci­etate este insignifi­antă și nici nu știe să explice de unde vin banii și ben­efici­ile pe care le așteap­tă. Pe de altă parte există cetățean­ul-haiduc, cel care fură stat­ul ori de câte ori se ivește ocazia sau găsește mijloacele, con­sid­erând că tax­ele sunt incorecte și abuzive, iar legile strâmbe și stu­pide. Și de foarte multe ori aces­te două tipologii se com­bină: cu o mână cerem pomană, cu cealaltă îl buzunărim pe fraier. L’en­fer c’est l’é­tat. Le par­adis c’est moi-même.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Mihai Moisei

    Da, ai drep­tate ne place sa dam stat­ul in jude­ca­ta sa ne luam nu stiu ce taxa pe de o parte si pe cealal­ta parte ne plangem ca n‑avem autostrazi, etc.

  2. Mihai Moisei

    Da, ai drep­tate ne place sa dam sat­ul in jude­ca­ta sa ne luam nu stiu ce taxa pe de o parte si pe cealal­ta parte ne plangem ca n‑avem autostrazi, etc.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu