O prietenă mi‑a povestit de curând o întâmplare amuzantă: trebuind să se ocupe de recrutarea unui nou angajat în echipa în care lucrează, primise de la resursele umane un CV al unui potențial candidat. Nu făcea analiza asta singură, ci împreună cu o colegă ceva mai tânără. Parcurgând informațiile despre candidat, a vrut să știe și opinia colegei despre CV așa că a întrebat‑o ce crede. “Știu și eu…”, a răspuns colega, “are 40 de ani, crezi că mai poate să învețe ceva?”. Prietena mea a răspuns tot cu o întrebare: “Și eu am 40 de ani. Crezi că pot să mai învăț ceva?”. În biroul lor liniștea a devenit apăsătoare, toți aveau dintr‑o dată foarte mult de lucru pe propriul calculator.
Povestea asta – dincolo de amuzamentul de o clipă – m‑a făcut să reflectez la felul în care ne raportăm la timp de‑a lungul vieții noastre. Cât suntem copii nu ne dorim altceva decât să creștem, să devenim adulți ca să ne fie îngăduite toate lucrurile despre care ni se spune că nu sunt pentru noi, ci pentru oameni mari. Trăim prezentul cu gândul la viitor. Ne proiectăm viața viitoare prin gesturile de zi cu zi, prin ceea ce reușim să învățăm și mai ales să descoperim despre noi înșine.
Pe urmă ajungem adulți și viitorul dintr‑o dată se diluează și nu mai e printre preocupările noastre. Da, el există undeva acolo, se subînțelege că putem doar intinde mâna și ajunge la el. Dar suntem cufundați până peste cap în acum și aici, încurajați să trăim astfel de tot ceea ce ne înconjoară. Credite care ne îndeamnă să ignorăm dificultățile viitorului, asumându-ne riscuri pentru a savura clipa de acum. Reduceri de preț care ne fac să cheltuim acum mai mult decât avem cu adevărat nevoie, pentru că e mult mai avantajos decât va fi mâine. Cea mai bună cale de a scăpa de o tentație este să obții satisfacerea ei imediată. Mâine nu ne interesează pentru că acum e atât de captivant!
Iar pragul de 40 de ani – știm toți, nu‑i așa – este punctul dincolo de care viitorul nu mai are nici un înțeles. Devine absurd. Totul s‑a încheiat deja, les jeux sont faites. Cei care au trecut Acheronul acestei vârste nu mai pot învăța, nu mai pot deveni, nu mai pot ști. Sunt niște morți vii, care umblă încă slobozi prin viață. Doar că noi înșine ne apropiem și apoi pășim pe acest țărm și înțelegem, brusc, că viitorul încă există, ba chiar e mai prețios prin împuținarea sa.
Carpe diem. Dar nu uita să te gândești cine vei fi mâine.
10:04
De-abia acum am văzut categia Recomandări, mi se pare o idee foarte bună. Nu știu după ce criterii reactivezi unele posturi, însă mi-am notat și eu un post preferat la un moment dat, dar nu mai dau de el. Are un comentariu în acest sens.
14:04
L‑am găsit și l‑am pus în recomandări. Se numește Iluziile de mâine și mi se pare și mie “recomandabil” 🙂
9:04
Există viață după și 40 de ani, asta e bine, m‑am mai liniștit.