O pri­e­tenă mi‑a po­ves­tit de cu­rând o în­tâm­plare amu­zantă: tre­bu­ind să se ocupe de re­cru­ta­rea unui nou an­ga­jat în echipa în care lu­crează, pri­mise de la re­sur­sele umane un CV al unui po­ten­țial can­di­dat. Nu fă­cea ana­liza asta sin­gură, ci îm­pre­ună cu o co­legă ceva mai tâ­nără. Par­cur­gând in­for­ma­ți­ile des­pre can­di­dat, a vrut să știe și opi­nia co­le­gei des­pre CV așa că a întrebat‑o ce crede. “Știu și eu…”, a răs­puns co­lega, “are 40 de ani, crezi că mai poate să în­vețe ceva?”. Pri­e­tena mea a răs­puns tot cu o în­tre­bare: “Și eu am 40 de ani. Crezi că pot să mai în­văț ceva?”. În bi­roul lor li­niș­tea a de­ve­nit apă­să­toare, toți aveau dintr‑o dată foarte mult de lu­cru pe pro­priul calculator.

Po­ves­tea asta – din­colo de amu­za­men­tul de o clipă – m‑a fă­cut să re­flec­tez la fe­lul în care ne ra­por­tăm la timp de‑a lun­gul vie­ții noas­tre. Cât sun­tem co­pii nu ne do­rim alt­ceva de­cât să creș­tem, să de­ve­nim adulți ca să ne fie în­gă­du­ite toate lu­cru­rile des­pre care ni se spune că nu sunt pen­tru noi, ci pen­tru oa­meni mari. Trăim pre­zen­tul cu gân­dul la vi­i­tor. Ne pro­iec­tăm viața vi­i­toare prin ges­tu­rile de zi cu zi, prin ceea ce re­u­șim să în­vă­țăm și mai ales să des­co­pe­rim des­pre noi înșine.

Pe urmă ajun­gem adulți și vi­i­to­rul dintr‑o dată se di­lu­ează și nu mai e prin­tre pre­o­cu­pă­rile noas­tre. Da, el există un­deva acolo, se su­bîn­țe­lege că pu­tem doar in­tinde mâna și ajunge la el. Dar sun­tem cu­fun­dați până peste cap în acum și aici, în­cu­ra­jați să trăim ast­fel de tot ceea ce ne în­con­joară. Cre­dite care ne în­deamnă să ig­no­răm di­fi­cul­tă­țile vi­i­to­ru­lui, asu­mându-ne ris­curi pen­tru a sa­vura clipa de acum. Re­du­ceri de preț care ne fac să chel­tuim acum mai mult de­cât avem cu ade­vă­rat ne­voie, pen­tru că e mult mai avan­ta­jos de­cât va fi mâine. Cea mai bună cale de a scăpa de o ten­ta­ție este să ob­ții sa­tis­fa­ce­rea ei ime­di­ată. Mâine nu ne in­te­re­sează pen­tru că acum e atât de captivant!

Iar pra­gul de 40 de ani – știm toți, nu‑i așa – este punc­tul din­colo de care vi­i­to­rul nu mai are nici un în­țe­les. De­vine ab­surd. To­tul s‑a în­che­iat deja, les jeux sont fai­tes. Cei care au tre­cut Ache­ro­nul aces­tei vâr­ste nu mai pot în­văța, nu mai pot de­veni, nu mai pot ști. Sunt niște morți vii, care um­blă încă slo­bozi prin viață. Doar că noi în­șine ne apro­piem și apoi pă­șim pe acest țărm și în­țe­le­gem, brusc, că vi­i­to­rul încă există, ba chiar e mai pre­țios prin îm­pu­ți­na­rea sa.

Carpe diem. Dar nu uita să te gân­dești cine vei fi mâine.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    De-abia acum am vă­zut ca­te­gia Re­co­man­dări, mi se pare o idee foarte bună. Nu știu după ce cri­te­rii re­ac­ti­vezi unele pos­turi, însă mi-am no­tat și eu un post pre­fe­rat la un mo­ment dat, dar nu mai dau de el. Are un co­men­ta­riu în acest sens.

    • Sorin Sfirlogea

      L‑am gă­sit și l‑am pus în re­co­man­dări. Se nu­mește Ilu­zi­ile de mâine și mi se pare și mie “re­co­man­da­bil” 🙂

  2. Alin

    Există viață după și 40 de ani, asta e bine, m‑am mai liniștit.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.