Împarte cu prietenii










Submit

Portret de femeie, odihnindu-se

Întinse mâna spre nop­ti­eră și căută, pipă­ind, între­ru­pă­to­rul veio­zei. Lumina se stinse și în întu­ne­ri­cul pro­fund al pri­me­lor clipe se gândi că poate ar fi tre­buit să lase becul de la baie aprins. Era parcă prea beznă. Se liniști sin­gură amintindu-și că așa i se pare în fie­care seară, când se culcă. N-are de ce să-i fie frică. Des­chise ochii și încercă să răz­bească întu­ne­ri­cul came­rei către locul din pat, lângă ea. Albeața cear­cea­fu­lui se zărea parcă puțin, confirmându-i ceea ce deja știa: el nu era. El nu mai era de ceva timp. Un idiot, ple­case ca un smin­tit într-o marți seară, repe­tând într-una că dacă mai rămâne o clipă simte că nu mai tră­iește, că nu mai are aer, viață. 

Mai tre­buia să aștepte puțin, efec­tul pas­ti­lei de dor­mit nu era ime­diat, apoi are să scape de gân­du­rile astea negre, de frica de întu­ne­ric. Într-un fel nu-l regreta, nu îl mai iubea de ani buni de zile, era mai degrabă obiș­nu­ința de a-l ști lângă ea, dar ple­ca­rea lui o rănise totuși. Cine se cre­dea să plece așa, val-vârtej, lăsând-o sin­gură toc­mai acum când tre­cea de pra­gul celor 35 de ani? Înțe­le­sese cât de greu era pen­tru ea să lupte cu vâr­sta asta, cu ridu­rile și die­tele de slă­bire? Pri­ce­puse câte efor­turi tre­buia să facă să aco­pere cu far­duri și haine urmele vre­mii? Avu­sese habar vreo­dată câte a înghi­țit ca să se men­țină cât mai suplă? Cum s-a spe­riat când ana­li­zele fica­tu­lui au ieșit proaste și medi­cul a zis să ter­mine cu pas­ti­lele de slă­bit? Și ăla, alt tâm­pit, cum să renunțe? Ea nu poate să se facă cât o vacă, ca proas­tele alea de la ser­vici, cu curu­rile cât ușa de late. Bine­în­țe­les că o să ia pas­ti­lele în con­ti­nu­are. Aflase însă de niște hepa­to­pro­tec­toare super, pas­tile pe bază de plante. Cică erau nemai­po­me­nite.

Are să adoarmă ime­diat… Da, ple­case idi­o­tul. Dar, mai bine așa. Nici sex nu mai făcu­seră de mult timp, el ador­mea ime­diat, lăsând-o să se foiască în pat, insomn­iacă și iste­ri­zată de obo­seală, sfo­ră­ind une­ori ca un nesim­țit ce era. Atâta doar, când îl știa lângă ea întu­ne­ri­cul nu părea înfri­co­șă­tor. Așa înce­puse să ia pas­tile de dor­mit, nemai­pu­tând să suporte nop­țile nedor­mite și mutra lui mirată dimi­neața, întrebând-o de ce n-a dor­mit. "Pen­tru ca să te miri tu" îi stri­gase furi­oasă după o noapte albă, iar el ridi­case din umeri și ple­case la bucă­tă­rie să-și bea cafeaua. Pas­ti­lele de dor­mit erau bune, înce­puse cu unele de plante, dar alea nu aveau nici un efect, așa că tre­cuse la ceva mai puter­nic. El o tot pisa la cap că dau depen­dență — da' să nu dormi noap­tea e mai bine?

Încă puțină răb­dare, pas­tila de dor­mit tre­buie să-și facă acuși efec­tul. Dimi­ne­țile erau mereu grele, era mereu prost dis­pusă din cauza mah­mu­re­lii chi­mice a somni­fe­re­lor. Se tre­zea cu greu, aga­sată de alarma stri­dentă a cea­su­lui, cobora din pat cău­tând cu dege­tele picioa­re­lor papu­cii de casă, ținând ochii încă închiși. Apoi bâj­bâia până în bucă­tă­rie, unde turna în ea cafea și pas­tile de vita­mine, în timp ce fuma câteva țigări cu gân­dul la ziua de muncă care înce­pea. Urma pas­tila pen­tru dure­rea de cap, îmbră­ca­tul și machi­a­tul, care îi luau mult timp. Se suia în mașină și con­du­cea meca­nic, ca un robot, până la ser­vi­ciu, com­plet dez­in­te­re­sată de tra­fic și de com­por­ta­men­tul ei. "Dă-i în pizda mă-sii de idi­oți pe toți" își repeta în gând "ce, lor le pasă de mine?". Sim­țea un fel de ură difuză, care se răsfrân­gea egal asu­pra tutu­ror celor din jur, ca și cum i-ar fi fost toți duș­mani per­so­nali. Ajun­gea într-un final la muncă, dar frus­tra­rea dimi­ne­ții nu se stin­gea de obi­cei prea ușor. 

Nu mai poate fi mult, o să adoarmă pro­ba­bil în câteva clipe. La ser­vi­ciu altă cafea, pas­tila de cal­ciu, anti­con­cep­țio­na­lele pe care nici nu știa de ce le mai înghite — ba da, știa, viața ei nu s-a înche­iat, ce dracu', o să ter­mine cu nebu­nia asta de la ser­vi­ciu și pe urmă se ocupă și de viața ei. Își repeta asta de ani buni de zile, iar clipa aia când urma să se ocupe de ea însăși părea să se tot amâne. Dar nu era doar vina ei, munca îi mânca tot tim­pul, cum să te des­curci cu tâm­pi­tele astea de subal­terne care nu fac nimic dacă nu țipi la ele și cu o șefă imbe­cilă, care nu știe ce vrea și cere mereu alt­ceva? Și apoi încă un hepa­to­pro­tec­tor că toc­mai a citit într-o revistă că și anti­con­cep­țio­na­lele atacă fica­tul. Comanda o salată pen­tru prânz, pe care de cele mai multe ori nu apuca s-o mănânce decât spre seară, când agi­ta­ția din firmă, dar mai ales din inte­ri­o­rul ei, se domo­lea.

Tre­buia să fi luat somni­fe­rul mai din timp, uite că încă n-a ador­mit… După muncă se oprea de obi­cei prin mall, făcea o tură prin maga­zi­nele pre­fe­rate să vadă ce mai e nou, ce-au adus. Ideea de cum­pă­ră­turi o relaxa, o făcea să se simtă împli­nită. În fond de aia mun­cește, ca să-și per­mită ast­fel de bucu­rii. Nu? Își aduna toată ener­gia și pășea ușor legă­nat, sen­zual, legă­nând șol­du­rile și imaginându-se râv­nită de băr­ba­ții din jur. Une­ori câte unul întâr­zia cu pri­vi­rea către ea și atunci se arcuia, scoțându-și sânii în față și pândindu-și pe sub gene poten­ți­a­lul admi­ra­tor. N-avea nici o inten­ție con­cretă, dar îi plă­cea să se ima­gi­neze dorită de necu­nos­cu­tul acela, o coche­tă­rie nevi­no­vată, un joc. Oare o plă­cea? Oare mai e fru­moasă?

Simți o mole­șe­ală tot mai puter­nică în picioare. Som­nul sosea de jos, o cuprin­dea din­spre tălpi, urca pe picioare, zăbo­vea un pic la șol­duri și pe urmă — amant meti­cu­los — esca­lada piep­tul, ajungându-i la tâm­ple îna­inte de a o învinge com­plet. Învă­țase să-l recu­noască, să-i urmă­rească în fie­care noapte acest urcuș, așteptându-l cu teama că poate are să se răzgân­dească și n-are să mai vină. Știa cum să umple tim­pul până la pri­mele lui semne, amintindu-și ziua care toc­mai tre­cuse, ca să nu lase loc gân­du­ri­lor negre care pân­deau în fie­care seară intr-un colț al casei: că îmbă­trâ­nește sin­gură, că nimeni, de fapt, n-o iubește, că viața ei n-are nici un căpă­tâi. Pros­tii. Toată lumea o apre­ciază. E încă fru­moasă. Și o să vină vre­mea să se ocupe și de ea însăși. Curând.

Doar cele câteva clipe de dina­inte de somn, ulti­mele crâm­peie ale zilei care se încheia, nu izbu­tea să le stă­pâ­nească. În liniș­tea came­rei, toro­pită de reac­ția chi­mică, zărea înși­ru­ite pe o ima­gi­nară masă mul­ți­mea cuti­i­lor de pas­tile și far­du­rile, o pro­ce­siune a pra­fu­ri­lor cu care se aco­pe­rea pe dină­un­tru și pe dina­fară, armura ei fra­gilă în fața unei lumi care nu înceta să o ase­dieze con­ti­nuu: cine ești tu? Iar ea nu știa să răs­pundă. Apoi ador­mea și som­nul amâna totul cu încă o zi.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Corina Tatu

    Asa… NU!

    0
    0
  2. Simona Vaida

    Najpa sce­na­riu

    0
    0
  3. Florentina Pancescu

    Te-ai gan­dit cumva sa strangi mate­ri­a­lele astea si sa le publici? Ast­fel de arti­cole ar fi nece­sare in reviste ca Elle&co si cred ca nu tre­buie sa explic de ce. Mie mi se pare ca ai talent. Iar eu ca citi­tor, daca m-as regasi in ce scrii tu, m-ar pune serios pe gan­duri si mi-as the dra­cu­lui viata peste cap sa ies din acest cerc vicios.…

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *