Întinse mâna spre noptieră și căută, pipăind, întrerupătorul veiozei. Lumina se stinse și în întunericul profund al primelor clipe se gândi că poate ar fi trebuit să lase becul de la baie aprins. Era parcă prea beznă. Se liniști singură amintindu-și că așa i se pare în fiecare seară, când se culcă. N‑are de ce să‑i fie frică. Deschise ochii și încercă să răzbească întunericul camerei către locul din pat, lângă ea. Albeața cearceafului se zărea parcă puțin, confirmându‑i ceea ce deja știa: el nu era. El nu mai era de ceva timp. Un idiot, plecase ca un smintit într‑o marți seară, repetând într-una că dacă mai rămâne o clipă simte că nu mai trăiește, că nu mai are aer, viață.
Mai trebuia să aștepte puțin, efectul pastilei de dormit nu era imediat, apoi are să scape de gândurile astea negre, de frica de întuneric. Într-un fel nu‑l regreta, nu îl mai iubea de ani buni de zile, era mai degrabă obișnuința de a‑l ști lângă ea, dar plecarea lui o rănise totuși. Cine se credea să plece așa, val-vârtej, lăsând‑o singură tocmai acum când trecea de pragul celor 35 de ani? Înțelesese cât de greu era pentru ea să lupte cu vârsta asta, cu ridurile și dietele de slăbire? Pricepuse câte eforturi trebuia să facă să acopere cu farduri și haine urmele vremii? Avusese habar vreodată câte a înghițit ca să se mențină cât mai suplă? Cum s‑a speriat când analizele ficatului au ieșit proaste și medicul a zis să termine cu pastilele de slăbit? Și ăla, alt tâmpit, cum să renunțe? Ea nu poate să se facă cât o vacă, ca proastele alea de la servici, cu cururile cât ușa de late. Bineînțeles că o să ia pastilele în continuare. Aflase însă de niște hepatoprotectoare super, pastile pe bază de plante. Cică erau nemaipomenite.
Are să adoarmă imediat… Da, plecase idiotul. Dar, mai bine așa. Nici sex nu mai făcuseră de mult timp, el adormea imediat, lăsând‑o să se foiască în pat, insomniacă și isterizată de oboseală, sforăind uneori ca un nesimțit ce era. Atâta doar, când îl știa lângă ea întunericul nu părea înfricoșător. Așa începuse să ia pastile de dormit, nemaiputând să suporte nopțile nedormite și mutra lui mirată dimineața, întrebând‑o de ce n‑a dormit. “Pentru ca să te miri tu” îi strigase furioasă după o noapte albă, iar el ridicase din umeri și plecase la bucătărie să-și bea cafeaua. Pastilele de dormit erau bune, începuse cu unele de plante, dar alea nu aveau nici un efect, așa că trecuse la ceva mai puternic. El o tot pisa la cap că dau dependență — da’ să nu dormi noaptea e mai bine?
Încă puțină răbdare, pastila de dormit trebuie să-și facă acuși efectul. Diminețile erau mereu grele, era mereu prost dispusă din cauza mahmurelii chimice a somniferelor. Se trezea cu greu, agasată de alarma stridentă a ceasului, cobora din pat căutând cu degetele picioarelor papucii de casă, ținând ochii încă închiși. Apoi bâjbâia până în bucătărie, unde turna în ea cafea și pastile de vitamine, în timp ce fuma câteva țigări cu gândul la ziua de muncă care începea. Urma pastila pentru durerea de cap, îmbrăcatul și machiatul, care îi luau mult timp. Se suia în mașină și conducea mecanic, ca un robot, până la serviciu, complet dezinteresată de trafic și de comportamentul ei. “Dă‑i în pizda mă-sii de idioți pe toți” își repeta în gând “ce, lor le pasă de mine?”. Simțea un fel de ură difuză, care se răsfrângea egal asupra tuturor celor din jur, ca și cum i‑ar fi fost toți dușmani personali. Ajungea într-un final la muncă, dar frustrarea dimineții nu se stingea de obicei prea ușor.
Nu mai poate fi mult, o să adoarmă probabil în câteva clipe. La serviciu altă cafea, pastila de calciu, anticoncepționalele pe care nici nu știa de ce le mai înghite — ba da, știa, viața ei nu s‑a încheiat, ce dracu’, o să termine cu nebunia asta de la serviciu și pe urmă se ocupă și de viața ei. Își repeta asta de ani buni de zile, iar clipa aia când urma să se ocupe de ea însăși părea să se tot amâne. Dar nu era doar vina ei, munca îi mânca tot timpul, cum să te descurci cu tâmpitele astea de subalterne care nu fac nimic dacă nu țipi la ele și cu o șefă imbecilă, care nu știe ce vrea și cere mereu altceva? Și apoi încă un hepatoprotector că tocmai a citit într‑o revistă că și anticoncepționalele atacă ficatul. Comanda o salată pentru prânz, pe care de cele mai multe ori nu apuca s‑o mănânce decât spre seară, când agitația din firmă, dar mai ales din interiorul ei, se domolea.
Trebuia să fi luat somniferul mai din timp, uite că încă n‑a adormit… După muncă se oprea de obicei prin mall, făcea o tură prin magazinele preferate să vadă ce mai e nou, ce-au adus. Ideea de cumpărături o relaxa, o făcea să se simtă împlinită. În fond de aia muncește, ca să-și permită astfel de bucurii. Nu? Își aduna toată energia și pășea ușor legănat, senzual, legănând șoldurile și imaginându-se râvnită de bărbații din jur. Uneori câte unul întârzia cu privirea către ea și atunci se arcuia, scoțându-și sânii în față și pândindu-și pe sub gene potențialul admirator. N‑avea nici o intenție concretă, dar îi plăcea să se imagineze dorită de necunoscutul acela, o cochetărie nevinovată, un joc. Oare o plăcea? Oare mai e frumoasă?
Simți o moleșeală tot mai puternică în picioare. Somnul sosea de jos, o cuprindea dinspre tălpi, urca pe picioare, zăbovea un pic la șolduri și pe urmă — amant meticulos — escalada pieptul, ajungându‑i la tâmple înainte de a o învinge complet. Învățase să‑l recunoască, să‑i urmărească în fiecare noapte acest urcuș, așteptându‑l cu teama că poate are să se răzgândească și n‑are să mai vină. Știa cum să umple timpul până la primele lui semne, amintindu-și ziua care tocmai trecuse, ca să nu lase loc gândurilor negre care pândeau în fiecare seară intr-un colț al casei: că îmbătrânește singură, că nimeni, de fapt, n‑o iubește, că viața ei n‑are nici un căpătâi. Prostii. Toată lumea o apreciază. E încă frumoasă. Și o să vină vremea să se ocupe și de ea însăși. Curând.
Doar cele câteva clipe de dinainte de somn, ultimele crâmpeie ale zilei care se încheia, nu izbutea să le stăpânească. În liniștea camerei, toropită de reacția chimică, zărea înșiruite pe o imaginară masă mulțimea cutiilor de pastile și fardurile, o procesiune a prafurilor cu care se acoperea pe dinăuntru și pe dinafară, armura ei fragilă în fața unei lumi care nu înceta să o asedieze continuu: cine ești tu? Iar ea nu știa să răspundă. Apoi adormea și somnul amâna totul cu încă o zi.
12:07
Te-ai gandit cumva sa strangi materialele astea si sa le publici? Astfel de articole ar fi necesare in reviste ca Elle&co si cred ca nu trebuie sa explic de ce. Mie mi se pare ca ai talent. Iar eu ca cititor, daca m‑as regasi in ce scrii tu, m‑ar pune serios pe ganduri si mi-as the dracului viata peste cap sa ies din acest cerc vicios.…
7:07
Najpa scenariu
11:07
Asa… NU!