Prizonier al unor regretabile stereotipuri, nătărăul de mine credeam că violența conjugală se manifestă mai ales prin Ferentari și Rahova, hai poate un pic și prin Pantelimon, zona de după blocuri. Noroc că pe lumea asta există și persoane vigilente — precum Daciana Sârbu — care stau cu ochiul și pe alte cartiere, scrutând orizonturile sociale în căutarea nemerniciei masculine, disimulată în mariaje fericite. Așa am aflat că treburile sunt mult mai grave și mai încurcate, că nu doar în anumite categorii sociale se petrec fapte reprobabile de agresiune domestică, ci chiar și în cupluri aparent onorabile. Doamna Daciana ne spune ea însăși că a întâlnit femei care lucrează în companii mari, ba chiar în funcții de conducere, care au suportat tratamente îngrozitoare ani de zile pentru ca nu au găsit o soluție.
Acuma, pragmatic cum sunt, am început să pun firele poveștii cap la cap. Va să zică o avem pe doamna Daciana, europarlamentariță onorabilă la Bruxelles, pe unde stă mai tot timpul. Cum face ea să întâlnească corporatistele astea maltratate? Simplu: iese în oraș la shopping și se vede cu ele, pentru că doamnele corporatiste, de supărate ce sunt, își iau lumea în cap, se urcă în avion și se duc unde văd cu ochii: la Viena, la Paris, la Londra, la Bruxelles. Și uite așa ajung să plângă pe umărul bietei politiciene, care le consolează și le oferă batiste mătăsoase din chiar propria sa poșetă Vuitton, pentru șters lacrima suferinței și mucul însoțitor de rigoare.
O să vi se pară o glumă, dar problema cu doamnele astea care o iau uneori pe coajă la propriu sau la figurat, e că n‑au unde să se ducă ca să scape de urgia animalului cu care s‑au măritat. Ar fi niște adăposturi — nu, nu din alea pentru câini comunitari, din alea pentru femei abuzate — dar nu‑s nici pe departe suficiente. Bașca, doamnele corporatiste nu pot să stea câte trei în cameră din motive cât se poate de clare: s‑ar deranja reciproc în timp ce vorbesc la aipoade, n‑ar avea loc pentru dulapurile de țoale și nici la baie nu e loc pentru toate cremițele și parfumețele personale. De aceea ele au nevoie de niște condiții adecvate, pe care — vai! — statul român nu e în stare să le ofere. Și-atunci ce să facă săracele de ele, stau și rabdă abuzarea în fiecare zi, sperând ca într‑o zi statul să le creeze condițiile potrivite ca să poată pleca de-acasă într-un adăpost de măcar cinci stele, confort sporit.
Ca să le sară în ajutor, doamna Daciana — suflet filotim și simțitor — a reclamat nițel la Parlamentul European autoritățile române, că nu sunt cooperante în sensul dorit, lipsind femeile de adăposturi în număr și dotări corespunzătoare. Adâncită în contondența problemelor femeiești, săraca de ea n‑a mai avut timp să treacă prin țară să afle ultimele vești: autoritățile fac adăposturi cu bani de la buget, bugetul e gestionat de guvern, iar guvernul e condus de Victor Ponta. Tehnic vorbind, doamna Daciana tocmai l‑a reclamat pe bărbat-su’.
Lasă un comentariu