Cu fiecare zi care trece înfruntarea dintre religie și știință e tot mai acerbă. Dincolo de disputele dogmatice despre originea omului, despre validitatea teoriilor creaționiste sau evoluționiste, miza dezbaterii a devenit tot mai concretă. Deși aparent desprinse din agenda politică sau socială, multe din evenimentele cotidiene au — de fapt — o legătură strânsă cu acest conflict. Ieri, la Paris, a avut loc o amplă manifestație împotriva cuplurilor homosexuale, pentru a face o presiune socială asupra clasei politice care a votat o lege ce oficializează aceste relații. Desigur, subiectul e mai larg, are și alte conotații, dar în esența sa este o confruntare între morala religioasă și raționamentul rece al științei. Într‑o altă tonalitate, dar originând din același conflict, dezbaterea românească despre finanțarea bisericii stă pe aceleași fundamente.
Confruntarea e inechitabilă, pentru că de partea științei nu se găsește nici o instituție militantă. Știința e reprezentată rareori de structuri sociale sau politice — care se feresc să hulească religia din meschine calcule electorale. Cel mai des e vorba doar de comunități informale, de adunări ad-hoc de indivizi cu agende social-politice foare diverse, inabili în practica subtilităților retorice, atât de necesare unui discurs comun coerent. Argumentele științei nu sunt îndeajuns auzite pentru că nu sunt îndeajuns articulate.
Pe fond, marea problemă a științei e că nu are un cod moral pe care să‑l propună ca alternativă. Istoria a dovedit că reglementările legislative sunt insuficiente, neputând cuprinde infinitatea situațiilor conflictuale ale relațiilor interumane. E nevoie de mai mult, e nevoie de reguli mai generice — și de aceea mai imprecise și mai interpretabile — care să servească drept ghid comportamental. Dar mai ales trebuie să existe consecința regulilor. Spre deosebire de religie, știința nu a reușit să inventeze propriul său rai și iad, iar codul său moral — presupunând că ar formula unul valid sau, de ce nu, l‑ar împrumuta pe cel propus de religie — ar fi inaplicabil în absența acestor destinații imanente. Pănă la urmă rasa umană nu poate fi dresată decât folosind frica sau lăcomia, teama de un chin etern sau tentația bunăstării veșnice.
Militanții religioși — cel putin cei autohtoni, dar nu mă îndoiesc că situația e similară oriunde în lume — proclamă dreptul lor de a urma acest cod moral, de a adula o divinitate de la care originează legile și care deține cheile recompensei sau pedepsei eterne, chiar dacă asta presupune urmarea unor canoane aparent stupide și desuete. Luați la bani mărunți, ar fi ușor de demonstrat că zi de zi, ceas de ceas, încalcă aceste reguli așa-zis divine prin aproape tot ceea ce fac sau gândesc. De ce atunci îndârjirea de a apăra ceva ce este dificil de practicat, indezirabil, aparent străin firii umane? Dacă nu te supui canonului și nu respecți regulile, de ce să le reclami ca imuabile? Adesea sunt tentat să cred că obstinația religioasă nu e decât o formă mascată de frică și ură față de celălalt: legea divină este zidul care te ține departe de mine, împiedicându-te să-mi faci rău, iar dacă totuși reușești am satisfacția sadică a presupuselor chinuri la care vei fi supus în iad.
Și totuși existența unei ordini superioare nouă, căreia ne supunem indiferent de credința personală, pare să fie foarte probabilă. Mulți dintre marii oameni de știință, către finele carierelor, au afirmat existența lui Dumnezeu ca entitate supremă, dar întotdeauna înțelesul pe care i l‑au dat este complet diferit de cel propus de biserică. Din această perspectivă Dumnezeu reprezintă mai degrabă suma unor cunoștințe extrem de importante, legile unei ordini universale, ce ne sunt încă necunoscute din motive de ignoranță, decât un moș năzuros și răzbunător, căruia trebuie să ne închinăm pentru a‑i cumpăra bunăvoința de a deschide porțile raiului. Pentru că, paradoxal, rigurosul cod moral al creștinismului se conchide cu un sistem de favoritism arbitrar, irațional, care declară că păcatul iertat e la fel de valid ca virtutea. Ca și pe pământ, tot ce trebuie să faci e să ai relații sus.
23:04
Do We Need God to be Moral?
10:04
aparent
10:04
Sigur că aparent, pentru că moșul nu există, cum nu există nici iertarea păcatelor.