Cu fi­e­care zi care trece în­frun­ta­rea din­tre re­li­gie și ști­ință e tot mai acerbă. Din­colo de dis­pu­tele dog­ma­tice des­pre ori­gi­nea omu­lui, des­pre va­li­di­ta­tea te­o­ri­i­lor cre­ați­o­niste sau evo­lu­ți­o­niste, miza dez­ba­te­rii a de­ve­nit tot mai con­cretă. Deși apa­rent des­prinse din agenda po­li­tică sau so­ci­ală, multe din eve­ni­men­tele co­ti­diene au — de fapt — o le­gă­tură strânsă cu acest con­flict. Ieri, la Pa­ris, a avut loc o am­plă ma­ni­fes­ta­ție îm­po­triva cu­plu­ri­lor ho­mo­se­xu­ale, pen­tru a face o pre­siune so­ci­ală asu­pra cla­sei po­li­tice care a vo­tat o lege ce ofi­ci­a­li­zează aceste re­la­ții. De­si­gur, su­biec­tul e mai larg, are și alte co­no­ta­ții, dar în esența sa este o con­frun­tare în­tre mo­rala re­li­gi­oasă și ra­țio­na­men­tul rece al ști­in­ței. Într‑o altă to­na­li­tate, dar ori­ginând din ace­lași con­flict, dez­ba­te­rea ro­mâ­nească des­pre fi­nan­ța­rea bi­se­ri­cii stă pe ace­leași fundamente.

Con­frun­ta­rea e ine­chi­ta­bilă, pen­tru că de par­tea ști­in­ței nu se gă­sește nici o in­sti­tu­ție mi­li­tantă. Ști­ința e re­pre­zen­tată ra­re­ori de struc­turi so­ci­ale sau po­li­tice — care se fe­resc să hu­lească re­li­gia din mes­chine cal­cule elec­to­rale. Cel mai des e vorba doar de co­mu­ni­tăți in­for­male, de adu­nări ad-hoc de in­di­vizi cu agende so­cial-po­li­tice foare di­verse, ina­bili în prac­tica sub­ti­li­tă­ți­lor re­torice, atât de ne­ce­sare unui dis­curs co­mun co­e­rent. Ar­gu­men­tele ști­in­ței nu sunt în­de­a­juns au­zite pen­tru că nu sunt în­de­a­juns articulate. 

Pe fond, ma­rea pro­blemă a ști­in­ței e că nu are un cod mo­ral pe care să‑l pro­pună ca al­ter­na­tivă. Is­to­ria a do­ve­dit că re­gle­men­tă­rile le­gi­sla­tive sunt in­su­fi­ciente, ne­pu­tând cu­prinde in­fi­ni­ta­tea si­tu­a­ți­i­lor con­flic­tu­ale ale re­la­ți­i­lor in­te­ru­mane. E ne­voie de mai mult, e ne­voie de re­guli mai ge­ne­rice — și de aceea mai im­pre­cise și mai in­ter­pre­ta­bile — care să ser­vească drept ghid com­por­ta­men­tal. Dar mai ales tre­buie să existe con­se­cința re­gu­li­lor. Spre de­o­se­bire de re­li­gie, ști­ința nu a re­u­șit să in­ven­teze pro­priul său rai și iad, iar co­dul său mo­ral — pre­su­pu­nând că ar for­mula unul va­lid sau, de ce nu, l‑ar îm­pru­muta pe cel pro­pus de re­li­gie — ar fi ina­pli­ca­bil în ab­sența aces­tor des­ti­na­ții ima­nente. Pănă la urmă rasa umană nu poate fi dre­sată de­cât fo­lo­sind frica sau lă­co­mia, teama de un chin etern sau ten­ta­ția bu­năs­tă­rii veșnice.

Mi­li­tan­ții re­li­gi­oși — cel pu­tin cei autoh­toni, dar nu mă în­do­iesc că si­tu­a­ția e si­mi­lară ori­unde în lume — pro­clamă drep­tul lor de a urma acest cod mo­ral, de a adula o di­vi­ni­tate de la care ori­gi­nează le­gile și care de­ține che­ile re­com­pen­sei sau pe­dep­sei eterne, chiar dacă asta pre­su­pune ur­ma­rea unor ca­noane apa­rent stu­pide și de­su­ete. Lu­ați la bani mă­runți, ar fi ușor de de­mon­strat că zi de zi, ceas de ceas, în­calcă aceste re­guli așa-zis di­vine prin aproape tot ceea ce fac sau gân­desc. De ce atunci în­dâr­ji­rea de a apăra ceva ce este di­fi­cil de prac­ti­cat, in­de­zi­ra­bil, apa­rent străin fi­rii umane? Dacă nu te su­pui ca­no­nu­lui și nu res­pecți re­gu­lile, de ce să le re­clami ca imu­a­bile? Ade­sea sunt ten­tat să cred că obs­ti­na­ția re­li­gi­oasă nu e de­cât o formă mas­cată de frică și ură față de ce­lă­lalt: le­gea di­vină este zi­dul care te ține de­parte de mine, îm­pie­di­cându-te să-mi faci rău, iar dacă to­tuși re­u­șești am sa­tis­fac­ția sa­dică a pre­su­pu­se­lor chi­nuri la care vei fi su­pus în iad.

Și to­tuși exis­tența unei or­dini su­pe­ri­oare nouă, că­reia ne su­pu­nem in­di­fe­rent de cre­dința per­so­nală, pare să fie foarte pro­ba­bilă. Mulți din­tre ma­rii oa­meni de ști­ință, că­tre fi­nele ca­ri­e­re­lor, au afir­mat exis­tența lui Dum­ne­zeu ca en­ti­tate su­premă, dar în­tot­dea­una în­țe­le­sul pe care i l‑au dat este com­plet di­fe­rit de cel pro­pus de bi­se­rică. Din această per­spec­tivă Dum­ne­zeu re­pre­zintă mai de­grabă suma unor cu­noș­tințe ex­trem de im­por­tante, le­gile unei or­dini uni­ver­sale, ce ne sunt încă ne­cu­nos­cute din mo­tive de ig­no­ranță, de­cât un moș nă­zu­ros și răz­bu­nă­tor, că­ruia tre­buie să ne în­chi­năm pen­tru a‑i cum­păra bu­nă­vo­ința de a des­chide por­țile ra­i­u­lui. Pen­tru că, pa­ra­do­xal, ri­gu­ro­sul cod mo­ral al creș­ti­nis­mu­lui se con­chide cu un sis­tem de fa­vo­ri­tism ar­bi­trar, ira­țio­nal, care de­clară că pă­ca­tul ier­tat e la fel de va­lid ca vir­tu­tea. Ca și pe pământ, tot ce tre­buie să faci e să ai re­la­ții sus.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alin
  2. Alice

    apa­rent

    • Sorin Sfirlogea

      Si­gur că apa­rent, pen­tru că mo­șul nu există, cum nu există nici ier­ta­rea păcatelor.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.