Poți să în­juri pe cine vrei în Ro­mâ­nia de azi, dar tre­buie să fii ex­trem de atent la ge­nul per­soa­nei res­pec­tive, pen­tru că dacă în­juri o fe­meie e grav. Se cheamă, dragă pri­e­tene, că ești mi­so­gin. Pros­tia con­tem­po­rană este emi­na­mente mas­culină, există idi­oți, există cre­tini, există do­bi­toci și im­be­cili, dar să te fe­rească Dum­ne­zeu să tra­ver­sezi aceste epi­tete că­tre ge­nul fe­mi­nin, căci in­dată vei cu­noaște fo­cu­rile Ghe­nei. Trăim intr‑o lume în care există ac­ti­viste fe­mi­niste, care de­clară ri­tos că e ne­voie să dis­cri­mi­nam po­zi­tiv se­xul fru­mos, pen­tru că nu e în­de­a­juns de protuberant. 

Îmi iau li­ber­ta­tea de a con­tra­zice aceste te­o­rii. Din­colo de apa­rențe, fe­me­ile sunt cele care do­mină ha­bi­ta­tu­rile co­ti­diene. Cine se află — în fond — în spa­tele în­cer­că­ri­lor ri­di­cole ale ori­că­rui mas­cul de a‑și arăta omni­po­tența, daca nu o mamă sau o iu­bită? Pri­vind pi­e­ziș, în di­a­go­nala frustă a re­a­li­tă­ți­lor con­tem­po­rane, băr­bă­ția care se pre­tinde ad­mi­rată se poate sin­te­tiza în chin­te­sența ba­nală a în­dem­nu­lui “cher­chez la femme”. Re­a­li­ta­tea nea­su­mată este că ma­jo­ri­ta­tea efor­tu­ri­lor ge­ne­ra­ți­i­lor tră­i­toare este în­chi­nată în­du­ple­că­rii unei fi­guri fe­mi­nine, la a că­rei in­dul­gentă apro­bare as­piră mai orice bărbat.

Lu­mea con­tem­po­rană este mar­cată de pre­zențe fe­mi­nine nar­ci­sist-re­mar­ca­bile, pre­cum cea a Ele­nei Udrea, sau plat-anoste, pre­cum cea a Că­tă­li­nei Ște­fă­ne­scu. Prima își asumă des­chis con­di­ția do­mi­na­toare, de­cla­rând fă­țiș răz­bo­iul fe­mi­nist de pe pi­cior de ega­li­tate, cea­laltă spe­cu­lează apa­rența ino­cent-di­a­fană, stre­cu­rându-se in­si­nu­ant prin­tre re­a­li­tă­țile co­ti­diene. Se naște o le­gi­timă în­tre­bare: care din aceste șa­rje asu­pra unei pre­su­puse lumi a băr­ba­ți­lor este cea în­drep­tă­țită? Eu unul rămân la opi­nia că în­frun­ta­rea fă­țișă este în­tot­dea­una mai ono­ra­bilă de­cât in­si­nu­a­rea per­fidă. Și to­tuși, pen­tru ma­jo­ri­ta­tea ro­mâ­ni­lor, în­demâ­nă­rile prac­tice ale Ele­nei Udrea par a fi de­tes­ta­bile pen­tru că iz­vo­răsc din par­ve­ni­tism, nu­rii săi par a fi in­de­zi­ra­bili pen­tru că sunt prea plini de tu­peu, în timp ce stân­gă­ci­ile domni­șoa­rei Ște­fă­ne­scu sunt fer­me­că­toare prin chiar ne­vi­no­vă­ția in­com­pe­tentă pe care o vă­desc. În vi­ziune mi­o­ri­tică, par­la­men­tul e mai de­grabă me­nit unei proaste cu­minți, care evită cât poate presa ști­indu-se in­ca­pa­bilă să sus­țină o con­ver­sa­ție, de­cât unei par­ve­nite obraz­nice, care iese cu tu­peu la bătaie.

Îmi este dor de o lume în care a‑i spune proastă și par­ve­nită unei proaste par­ve­nite nu e un semn de mi­so­gi­nie, ci afir­ma­rea unei stări de fapt.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.