Poți să înjuri pe cine vrei în România de azi, dar trebuie să fii extrem de atent la genul persoanei respective, pentru că dacă înjuri o femeie e grav. Se cheamă, dragă prietene, că ești misogin. Prostia contemporană este eminamente masculină, există idioți, există cretini, există dobitoci și imbecili, dar să te ferească Dumnezeu să traversezi aceste epitete către genul feminin, căci indată vei cunoaște focurile Ghenei. Trăim intr‑o lume în care există activiste feministe, care declară ritos că e nevoie să discriminam pozitiv sexul frumos, pentru că nu e îndeajuns de protuberant.
Îmi iau libertatea de a contrazice aceste teorii. Dincolo de aparențe, femeile sunt cele care domină habitaturile cotidiene. Cine se află — în fond — în spatele încercărilor ridicole ale oricărui mascul de a‑și arăta omnipotența, daca nu o mamă sau o iubită? Privind pieziș, în diagonala frustă a realităților contemporane, bărbăția care se pretinde admirată se poate sintetiza în chintesența banală a îndemnului “cherchez la femme”. Realitatea neasumată este că majoritatea eforturilor generațiilor trăitoare este închinată înduplecării unei figuri feminine, la a cărei indulgentă aprobare aspiră mai orice bărbat.
Lumea contemporană este marcată de prezențe feminine narcisist-remarcabile, precum cea a Elenei Udrea, sau plat-anoste, precum cea a Cătălinei Ștefănescu. Prima își asumă deschis condiția dominatoare, declarând fățiș războiul feminist de pe picior de egalitate, cealaltă speculează aparența inocent-diafană, strecurându-se insinuant printre realitățile cotidiene. Se naște o legitimă întrebare: care din aceste șarje asupra unei presupuse lumi a bărbaților este cea îndreptățită? Eu unul rămân la opinia că înfruntarea fățișă este întotdeauna mai onorabilă decât insinuarea perfidă. Și totuși, pentru majoritatea românilor, îndemânările practice ale Elenei Udrea par a fi detestabile pentru că izvorăsc din parvenitism, nurii săi par a fi indezirabili pentru că sunt prea plini de tupeu, în timp ce stângăciile domnișoarei Ștefănescu sunt fermecătoare prin chiar nevinovăția incompetentă pe care o vădesc. În viziune mioritică, parlamentul e mai degrabă menit unei proaste cuminți, care evită cât poate presa știindu-se incapabilă să susțină o conversație, decât unei parvenite obraznice, care iese cu tupeu la bătaie.
Îmi este dor de o lume în care a‑i spune proastă și parvenită unei proaste parvenite nu e un semn de misoginie, ci afirmarea unei stări de fapt.
Lasă un comentariu