Singuri împreună

Printr‑o în­tâm­plare, mai mult sau mai pu­țin că­u­tată, am ajuns în pos­tura de a face parte din echipa de or­ga­ni­zare a unei pe­tre­ceri de cor­po­ra­ție. Eve­ni­men­tul urma să adune peste două sute de oa­meni la un loc și să‑i dis­treze cumva timp de o noapte. Re­țeta era apa­rent sim­plă: mu­zică, bă­u­tură la li­ber, mân­care. Se pu­nea însă în­tre­ba­rea unde poți aduna atâ­ția oa­meni la un loc, iar răs­pun­sul foarte evi­dent era — bi­ne­în­țe­les — un club.

De aici lu­cru­rile s‑au com­pli­cat pu­țin pen­tru mine. Eu și clu­bu­rile nu ne-am prea în­tâl­nit, pen­tru că la vre­mea când s‑au in­ven­tat ele în Ro­mâ­nia eu eram deja să­rit de 30 de ani, aveam co­pii și pre­o­cu­pări de om cu sa­la­riu prea mic pen­tru cre­di­tele care mi-ar fi tre­buit sau, alt­fel spus, mun­ceam de di­mi­neața până seara. Dar nu m‑am des­cu­ra­jat, m‑am gân­dit că am fost în ti­ne­re­țea mea în di­sco­teci — ce poate să fie atât de diferit?

Ne-am dus deci la un club. Am in­trat în “hala de pro­duc­ție”, am vă­zut ba­rul mare și elip­tic din mij­loc și m‑am gân­dit în si­nea mea că nu tre­buie să bați prea mult drum ca să-ți um­pli pa­ha­rul. Ceea ce e și bine, și rău. E bine pen­tru că, dacă ajungi greu la bă­u­tură, pe­tre­ce­rea e un fi­a­sco. E rău pen­tru că sunt șanse bune ca ăia mai slabi de în­ger să se îm­bete ime­diat. Unii fac urât. Am în­ce­put să dis­cu­tăm cu ci­neva care pă­rea să fie un fel de șef al clu­bu­lui des­pre de­ta­li­ile or­ga­ni­ză­rii, ne‑a în­tre­bat câți vom fi și eu am zis “peste două sute” con­vins că‑l im­pre­sio­nez. “Doar două sute?” s‑a mi­rat el. “Da”, zic eu, “da’ câți in­tră în club?”. “Păi într‑o seară nor­mală avem vreo șapte sute, iar la des­chi­dere au fost o mie cinci sute”. M‑am ui­tat lung la mă­ri­mea să­lii de club, în­cer­când să-mi ima­gi­nez cum în­cap șapte sute de oa­meni acolo, pen­tru că o mie cinci sute mi se pă­rea im­po­si­bil. “E ade­vă­rat”, a con­ti­nuat ti­pul de la club, sim­țindu-mi pro­ba­bil ne­în­cre­de­rea, “când am des­chis, de aici până la ie­șire fă­ceai pa­tru­zeci de mi­nute”. Până la ie­șire să fi fost vreo trei­zeci de metri.

Cam de pe aici mi s‑a rupt fil­mul. Mi-am ima­gi­nat o mul­țime de oa­meni care stau bu­lu­ciți unii într-al­ții, în­cer­când să ajungă dintr-un loc în al­tul și îna­in­tând cu gre­u­tate, câte un me­tru pe mi­nut, pur­tând pa­hare cu bă­u­tură dea­su­pra ca­pu­lui, ca să nu se verse în im­po­si­bila în­gră­mă­de­ală. Ta­bloul care mi se în­fă­țișa în ochii min­ții era foarte aproape de ima­gi­nea ia­du­lui — o căl­dură in­su­por­ta­bilă, tru­puri transpi­rate fre­cându-se unele de al­tele, mu­zica bas-bu­bu­i­toare și ste­ro­ti­pică, efor­tu­rile dis­pe­rate de a spune ceva ce­lui de lângă tine care nu te aude nici dacă urli cât te țin plămâ­nii. “Tre­buie să fie groaz­nic” m‑am aven­tu­rat eu să ex­prim o opi­nie. Ti­pul de club s‑a ui­tat prin mine, ca și cum ca prin far­mec  — spu­nând cu­vin­tele as­tea — aș fi dis­pă­rut de pe fața pămân­tu­lui. Am în­țe­les ime­diat — eram un ba­ba­lâc ex­pi­rat, care nu știe să se dis­treze. Unul din­tre co­legi, mai to­le­rant și dor­nic de a mă educa, mi‑a ex­pli­cat cu o voce scă­zută: “știi, dacă nu e lume multă în club, at­mosfera e cam de căcat…”.

Acum trei­zeci de ani, dis­trac­ția în­semna alt­ceva. Era mai ales vorba des­pre a fi îm­pre­ună cu pri­e­te­nii tăi, îm­pre­ună cu iu­bita pe care o aveai sau spe­rai să o cu­ce­rești. Era vorba des­pre mu­zică, des­pre ce po­ves­teau ver­su­rile, chiar dacă une­ori erau ușor si­ro­poase în ca­dența lor ro­man­tică, era vorba des­pre stră­da­nia de a face im­pre­sie bună în fața unei fete de care ai fi vrut să te în­dră­gos­tești. Era vorba des­pre ce pu­teai po­vesti in­te­re­sant ce­lor­lalți, ceea ce în­semna că te-ai în­tâl­nit cu o carte și ai trăit ex­pe­riența ima­gi­nară a fi­ru­lui său epic. Era vorba des­pre a lua o chi­tară în mână și a‑ți rupe bu­ri­cele de­ge­te­lor până când în­vă­țai să zdrăn­găni ac­cep­ta­bil câ­teva me­lo­dii, pe care să le cânți apoi pri­e­te­ni­lor doar de dra­gul emo­ției pe care spe­rai să le‑o trans­miți prin mu­zică și ver­suri. Era vorba des­pre dan­sul în care în­cer­cai să pui toată pri­ce­pe­rea și gra­tia ta, aș­tep­tând clipa când va să vină me­lo­dia aceea lentă, ca să o in­viți la dans și să îți li­pești tru­pul de ea, în­fi­o­rat de do­rință. Era vorba des­pre co­mu­ni­care in­te­ru­mană di­rectă și au­ten­tică, des­pre ne­voia de a arăta ce­lor­lalți ceea ce simți, ceea ce crezi, ceea ce te de­fi­nește. Unii aveau mai multe de spus, al­ții mai pu­ține, dar din chi­mia apa­rent sim­plă a unor ast­fel de tră­iri s‑a năs­cut spi­ri­tul ace­lor vre­muri. Poate pen­tru că nu pu­teai fi li­ber că­tre ex­te­rior, eva­dai că­tre înă­un­trul pro­pri­u­lui tau eu, descoperindu-te.

Să nu în­țe­le­geți greșit: nu toți cei care au trăit vre­mu­rile alea au fost in­te­li­genți, ro­man­tici, pro­funzi. Lu­mea a avut me­reu o aproape ace­eași doză de inep­ție și pla­ti­tu­dine. Di­fe­rența era că atunci su­per­fi­ci­a­li­ta­tea nu era demnă de ad­mi­rat, așa cum e azi. A nu‑l fi ci­tit pe To­pâr­ceanu, a nu fi au­zit de Io­nel Teo­do­reanu, a nu fi as­cul­tat mu­zica lui Pho­e­nix nu te arun­cau în afara so­ci­e­tă­ții, dar te pla­sau la pe­ri­fe­ria ei din punct de ve­dere in­te­lec­tual, acolo unde nu con­tai de­cât pen­tru re­cen­sămân­tul sta­tis­tic al omu­lui de tip nou, so­ci­a­list. Cei care vro­iau să elu­deze re­gi­mul co­mu­nist, aveau la în­demână cul­tura. Cei care se stră­du­iau să urce în ie­rar­hia spi­ri­tu­ală — se­lec­tați cel mai ade­sea prin mij­lo­ci­rea stu­den­ției, după cri­te­rii pro­ba­bil im­per­fecte — în­țe­le­geau mă­car mi­ni­mal aceste va­lori și, chiar dacă nu re­u­șeau să le prac­tice flu­ent, cel pu­țin le res­pec­tau acolo unde le în­tâl­neau. Sim­plul fapt de a re­cu­noaște va­loa­rea te salva de la me­di­o­cri­tate, ca individ.

Pen­tru voi, cei care aveți acum vâr­sta ti­ne­re­ții și cre­deți că ceea ce po­ves­tesc este de­mo­dat, am o mică pro­vo­care: în­cer­cați să ima­gi­nați un di­a­log cu o per­soană care vă place. În­chi­pu­iți-vă că mer­geți la plim­bare îm­pre­ună (știu că nu mai e la modă să te plimbi, dar fa­ceți-mi pe plac), sun­teți doar voi doi și tre­buie să con­ver­sați des­pre ceva. O sin­gură re­gulă: n‑aveți voie să uti­li­zați ni­mic care să pro­vină de pe in­ter­net, de la te­le­vi­zor sau de la orice sursă mo­dernă de in­for­ma­ție. Tre­buie să o/îl vră­jiti cu pro­pri­ile voas­tre cu­vinte, cu ceea ce ați ci­tit în cărți, cu mu­zica pe care ați ascultat‑o, ceea ce v‑ați ima­gi­nat, ceea ce ați ex­pe­ri­men­tat di­rect. Tre­buie să vor­biți des­pre vi­sele voas­tre, des­pre lu­cru­rile în care cre­deți cu ade­vă­rat. E mai greu, nu‑i așa? Mult mai greu de­cât să te duci într-un club, unde nu tre­buie să vor­bești, pen­tru că ori­cum nu te aude ni­meni. Poate că exact de asta au fost in­ven­tate clu­bu­rile, pen­tru că nu mai aveam ce să ne po­ves­tim, nu mai aveam ni­mic să ne spu­nem, așa că am in­ven­tat un loc unde zgo­mo­tul ține loc de cu­vinte și sen­ti­mente, unde dăm mu­zica atât de tare cât să nu mai au­zim țiu­i­tul su­pă­ra­tor al go­lu­lui di­nă­un­trul nostru.

E atât de ușor să crezi că pro­gre­sul teh­no­lo­gic aduce cu sine pro­gre­sul uman. Doar că nu e așa, ade­sea e exact pe dos. Lu­mea de atunci, des­pre care vă în­chi­pu­iți că era de­mo­dată și ri­di­colă, avea in­fi­nit mai multe va­lențe umane de­cât cu­prinde gân­dul de azi. Toate as­tea s‑au pier­dut apoi, iar în lo­cul lor clu­bu­rile ne oferă po­si­bi­li­ta­tea de a fi fi­zic îm­pre­ună, dar atât de sin­guri spi­ri­tual. Și nu cred că e ceva mai trist pe lu­mea asta de­cât să fii singur.

Ba da, să nu fi aflat nici­o­dată ce în­seamnă împreună. 

Pen­tru Ka­ri­oka, în loc de co­men­ta­riu la ar­ti­co­lul ei.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...