Cu foarte mult timp în urmă, pe vremea Regelui Soare, un cvasiobscur poet francez a făcut un enunț în latină care avea să devină celebru: castigat ridendo mores. Expresia a făcut carieră, ajungând pe frontispiciul multor teatre franceze, care au considerat că această declarație de intenție merită precizată de la bun început celor ce le trec pragul. Arta n‑a avut doar menirea de a înfrumuseța viața oamenilor, ci și de a servi drept mijloc de educație, oferind exemplele pozitive spre laudă și cele negative spre dispreț.
Și n‑au fost puțini, nici neimportanți, cei care au crezut în acest destin al umorului, în puterea sa de a corecta moravurile societății. Moliere a făcut‑o pentru francezi cu îndeajuns succes. Caragiale a încercat același lucru pentru noi, cu mult mai puține rezultate. Mitică a rezistat asaltului ironiei și sarcasmului și și‑a conservat viciile condamnabile, lăsându-le moștenire lui Bulă. Umorul românesc modern s‑a desprins de scena artistică și a coborât în stradă, dar nu mai critică moravurile, ci le celebrează.
Uitați-vă la bancurile românilor — adesea îl pun într‑o lumină favorabilă pe șmecher, pe tupeist, pe cel care îndrăznește să treacă dincolo de regulile acceptabilului social. Capacitatea de a transcende regulii, de a se descurca, transformă pe oricine într-un erou. Bulă e cel mai iubit personaj al românilor, nu pentru capacitatea sa de a sancționa lipsa de moralitate a altora, ci pentru omnipotența sa de a eluda orice formă de moralitate.
Iar când umorul este sarcastic și mușcător considerăm că cel care face gluma este rău. Mie, de pildă, mi se întâmplă adesea să mi se impute ironiile pe care le amestec în glume, spunându-mi-se că sunt rău. Firește că nu, sunt ironic, sunt sarcastic, dar nu rău. Ironia nu e menită să releve condescendența, ci să atragă atenția celui care greșește asupra erorii în care se află. Iar asta nu este răutate, nu înseamnă că îi vrei răul celuilalt, ci că îi dai ocazia să se îndrepte și îi oferi posibilitatea să își recunoască elegant eroarea, râzând alături de ceilalți de propria sa greșeală. Dacă nimeni nu sancționează proastele moravuri, cum le vom îndrepta? Prin denunțarea directă, neumoristică? Te duci la individ și‑i spui verde în față că e nesimțit?
Apoi mai e și contra-sancțiunea reciprocității: și tu — cel care ironizezi — greșești uneori. Desigur. Dar comparația nu este un argument. Nu există nimeni care să se afle în postura de critic absolut, ferit de greșeală și perfect prin moravurile sale. Dar asta nu înseamnă că trebuie să suspendăm criticismul. Faptul că și eu greșesc nu mă anulează ca critic al greșelilor celorlalți, ci mă expune la ironia lor. N‑aveți decât să mă ironizați când greșesc — v‑aș fi recunoscător să-mi atrageți atenția cu umor asupra prostiilor pe care le comit.
Unii se vexează la umorul sarcastic considerându‑l o formă de a lua la mișto. Depinde cine face gluma. Dacă mișto-ul e replica unui prost, e foarte probabil modalitatea lui de a trece mai inteligent decât îi permit mijloacele proprii. E unica sa șansă de a‑și mângâia orgoliul rănit de probele concrete ale realităților cotidiene — în fiecare zi trebuie să trăiască cu acest complex de inferioritate, așa că atunci când i se oferă ocazia încearcă să se autoconsoleze printr-un mișto ieftin. Pentru un prost mișto-ul este unicul refugiu în fața problemelor pe care nu le poate soluționa, adesea pentru că nu poate nici să le enunțe corect. Dar când sarcasmul aparține unui om inteligent, e foarte probabil să nu fie gratuit.
Mai șmecheri decât toți fraierii ăilalți, românii au redefinit sintagma poetului francez: justificat ridendo mores. Prin râs ne justificăm moravurile, pentru că nici nu ne trece prin cap să le schimbăm.
Lasă un comentariu