Umblă adesea o vorbă printre români cum că nu prea avem elite autentice, că acelea puține pe care le avem se preocupă de propria glorie și prosperitate în loc de cea a țării, eludând misiunea de a fi liderii poporului și cramponându-se meschin de incultura nației ca scuză a dezimplicării personale. Dar, de îndată ce încerci să pătrunzi în definiții și clarificări, constați că există o perfectă brambureală semantică în privința înțelesului pe care îl acordăm termenului de elite. Cine sunt elitele românești?
Mai întâi am să mă justific: este nevoie de acest plonjon cvasi-filozofic întru clarificarea terminologiei? Răspunsul meu ferm este da. Da, pentru că devine tot mai evident că tindem să operăm cu un vocabular social și politic care devine tot mai confuz de la o zi la alta. Iar confuzia este generată mai ales de construcția sistematică a unui nou limbaj de lemn — similar din multe puncte de vedere cu cel al comuniștilor — în care întâlnim termeni și expresii stereotipe, cu înțelesuri din ce în ce mai generalizante, până la golirea lor de conținutul originar. Un astfel de exemplu este cel referitor la elite și la misiunea lor de a împinge întreaga națiune — y compris politicienii — către un progres general, multidisciplinar.
Românii concep elitele ca fiind formate din personalitățile culturale marcante. Cu cât cineva este mai notoriu, cu atât mai abitir aparține elitei. Pleșu, Liiceanu, Patapievici și Cărtărescu sunt partea foarte vizibilă a elitelor. De la ei se așteaptă implicarea în viața societății și soluționarea marilor ei probleme. Li se adaugă artiștii, mediul academic și universitar, o pleiadă de oameni care au talente sau titluri științifice și doctorate prin străinătățuri, de la care ar trebui să vină lumina necesară propășirii patriei. Lor li se cere să furnizeze soluțiile practice care să descurce ițele guvernării, mereu încurcate de mai bine de douăzeci de ani încoace, indiferent cine a le‑a ținut în mână. Doar că, dincolo de cei câțiva care nu pot contribui din motive evidente de competență — nu putem pretinde unui filozof, scriitor sau actor să ne lămurească problemele economice — nici cei care aparent s‑ar afla în conexiune cu domenii economice foarte concrete, profesori universitari și cercetători, nu au abilitățile necesare pentru misiunea pe care ne așteptăm să o îndeplinească. România nu este un laborator de teste și experimente pentru niște persoane aplecate mai degrabă spre latura teoretică a economiei.
Eu cred că elitele românești — cele care trebuie să conducă spre progres economic și social — sunt formate dintr-un strat nevăzut de buni profesioniști care muncesc în companii. Cei mai buni dintre ei ar putea genera soluțiile de care România are nevoie, însă nu rezolvându-le prin implicarea directă, ci generând prin efortul lor individual, recuperat apoi la nivel colectiv, standarde profesionale și bune practici care să fie promovate și aplicate cu perseverență. Ceea ce ne lipsește cu adevărat sunt comunitățile profesionale reale, cele care să producă idei valoroase și să fie recunoscute oficial de toată suflarea profesioniștilor din acel domeniu drept surse de cunoștințe operaționale, cele care să facă legătura între economia reală și mediul universitar spre beneficiul ambelor. Doar un exemplu în sprijinul opiniei mele: suntem în mare suferință la capitolul absorbție fonduri europene — ce ar trebui făcut ca să le utilizăm eficient? Desigur un corp profesional de manageri de proiecte și de specialiști în analiza afacerilor care să pornească o campanie de identificare și susținere a ideilor și inițiativelor private. Sunt destui aceia care ar dori să aplice pentru fondurile europene, dar nu știu cum s‑o facă, nu știu cum să gândească modelul afacerii și nu știu cum să etapizeze demararea ei astfel încât să obțină finanțarea necesară. Iar funcționărimea de la ghișeele guvernării nu poate să‑i ajute pentru simplul motiv că e formată majoritar din oameni care nu aparțin elitei profesionale.
N‑aș fi drept dacă n‑aș spune că una din principalele frâne în crearea unor astfel de comunități profesionale este chiar antreprenoriatul. Din păcate cei ce investesc în economia românească sunt mult prea convinși de propriile lor îndemânări și cunoștințe, prea narcisiști sau prea neîncrezători încât să permită profesionistului să își utilizeze abilitățile. În firmele românești se întâmplă adesea ca inițiativa de a aplica bune practici profesionale să fie oprită de chiar managementul sau acționariatul companiei, care indică un alt model operațional, improvizat, amatoricesc și adesea la limitele legalității. Puținii profesioniști adevărați sunt cei educați în cele câteva multinaționale care mai utilizează — nici ele foarte consistent — standarde și bune practici internaționale, profesioniști pe care acționariatul local i‑a recrutat de pe piața de muncă, dar cărora nu le dă posibilitatea să-și exercite competențele în favoarea afacerii. Motivele sunt în general legate de costuri, pentru că trecerea de la improvizație la consistență profesională are implicații financiare negative pe termen scurt, mai ales dacă compania respectivă s‑a adâncit de ceva timp în practici amatoriste. Adesea nu doar operațiunile trebuie schimbate, ci întreaga cultură a firmei, iar asta este probabil cel mai dificil și mai costisitor lucru. Acționarul român nu privește însă afacerea ca pe o întreprindere de durată, ca pe o construcție ce va avea o istorie, așadar costul pe termen scurt nu i se pare justificabil prin beneficiile pe termen lung.
Pe fondul acestui refuz consecvent de aliniere la minime standarde și bune practici, se produce un alt fenomen dăunător, acela de decredibilizare profesională. Într-un astfel de context sunt încurajate mediocritățile, yes-man-ii, cei care sunt gata să coboare ștacheta calității la comanda șefului. Treptat se ajunge la situația în care aceștia sunt mai bine plătiți decât profesionistul valoros, aducându‑l pe acesta din urmă în fața unei crude alternative: fie acceptă mediocritatea și improvizația profesională, fie pleacă. Prima soluție este catastrofală pentru că distruge elitele profesionale, iar a doua este falsă pentru că durează foarte puțin până când respectivul specialist este confruntat cu aceeași situație în altă companie. Ambele soluții însă au un efect dezastruos din punct de vedere educativ: juniorii din companii primesc mesajul clar că nu valoarea profesională este răsplătită, ci obediența în fața lui “dă‑i, că merge”.
Mă întorc de unde am plecat: nu de la Pleșu și Liiceanu trebuie să așteptăm soluțiile practice. Ei pot cel mult crea contextul conceptual în care valoarea să fie recunoscută și promovată, iar de această misiune cred că se achită suficient de bine. Ceea ce trebuie să facem este să ne oprim din a folosi tot timpul expresia merge și-așa.
19:05
Pleșu, Liiceanu & Co. sunt elitele culturale, adică doar o părticică (chiar dacă proeminentă) a elitelor nației române. Ideal ar fi ca și în alte domenii decât cultura să se decanteze niște elite care să devină model pentru muritorii de rând. De exemplu, poate un Stolojan sau Dăianu pe zona financiar/bancară, un Țiriac pe zona managementului sportiv, etc. Impresia mea e că breslele de tot felul nu prea reușesc să dea naștere unor elite în rândurile lor, nu știu de ce (poate prea mare „zgomotul”, i.e. aglomerarea non-valorilor?).
Referitor la absorbția fondurilor europene, eu mi‑s de opinie că una din cauzele ce contribuie major la starea actuală e abordarea top-down: cineva prin oareșice capitale vest-europene decide câți bani sunt direcționați spre București, unde altcineva decide cum sunt aceștia-mpărțiti în teritoriu, ș.a.m.d. Forța care pune banii‑n mișcare nu vine de la întreprinzător (cum cred eu c‑ar trebui să se-ntâmple), ci de la finanțator. Metaforic, îmi imaginez întreaga treabă precum în bancul cu examenul de la academia de poliție unde piese de lemn cu diferite profile trebuie trebuie trecute printr-un zid găurit cu profile similare. Și ca și‑n banc, toți trec examenul (20% inteligenți, 80% foarte puternici).
0:05
Da’ nici cu întreprinzătoru’ nu mi‑e rușine: ori se gândește cum să pape fondurile primite fără să facă ce a promis, ori nu e în stare să facă un proiect decent ca să aibă șanse de aprobare.