Întotdeauna mă bucură dovezile de solidaritate între români, mai cu seamă pentru că sunt atât de rare și de trebuincioase pentru alcătuirea noastră ca popor. Ne despărțim prea ușor unii de alții, fără să cugetăm îndeajuns asupra istoriei dezbinărilor noastre, care ne‑a purtat destinul prin multe primejdii și încercări tocmai pentru că n‑am stat laolaltă. E drept, chiar și puținele dovezi de unitate între români nu‑i includ niciodată pe toți, dar orice stup începe cu un singur fagure și orice călătorie începe cu un singur pas.
La fel am gândit și când am văzut inițiativa pentru a‑i ajuta pe irecuperabilii noștri, după ce Antena 3 — unde se pare că mai există și reporteri profesioniști — a difuzat un film de vreo jumătate de oră despre ce s‑a ales de copiii de la Cighid, așa-zisul spital pentru copii cu deficiențe mintale irecuperabile. Mulți dintre ei au ajuns undeva într-un spital din Siret, într-un colț de țară, uitați de toată lumea și condamnați la eternul chin al unui azi fără de mâine. E nevoie de mai mulți bani și de mai mult suflet pentru a le face viața mai bună, iar o mică comunitate stârnită și animată de insistența Kariokăi a decis să facă ceva în sensul ăsta. Minunat.
Doar că mie mi se pare că nu‑i de ajuns să ne întrebăm cum să luptăm cu dificultățile îngrijirii acestor oameni. Cred că merită să ne gândim la fel de mult și la cauzele pentru care ei au ajuns acolo. Cine sunt acești bieți nenorociți? Cum au ajuns să fie abandonați și de către cine? Ce putem face ca ei să nu mai fie părăsiți de familii ca și cum ar fi rebuturi? Întrebările astea nu au încă nici un răspuns pentru că nici nu le-am pus. Și am impresia că evităm să le punem de teamă că răspunsurile la ele necesită o tărie morală care încă ne lipsește.
Pot să înțeleg că natura se dovedește crudă cu unii dintre noi. Un cuplu perfect sănătos și aparent compatibil genetic poate să aibă un copil cu astfel de deficiențe, deși în ziua de azi astfel de probleme pot fi depistate din timpul sarcinii. Nu mi se pare însă normal să naști un copil cu retard și apoi să‑l abandonezi într-un spital, ca și cum ar fi un obiect. Ți-ai asumat calitatea de părinte, ești deci dator să-ți duci misiunea până la capăt, nicidecum să te declari dezinteresat de consecințele dorinței tale de reproducere, punând în sarcina societății greutatea îngrijirii unui astfel de bolnav.
Există posibilitatea întreruperii sarcinii dacă se depistează retardul la timp. Asta presupune interesul pentru sănătatea copilului încă din primele luni de sarcină, ceea ce ar trebui să fie o chestiune de bun simț, dar ar putea fi și obligatorie. O să-mi spună unii că avortul e o crimă. Probabil, dar o viață trăită ca retardat credeți că e vreo plăcere? Știm vreunul dintre noi cum percepi lumea, câtă fericire poți să simți închis fiind între zidurile unei închisori, unde viața este mimată, nu trăită? Nu credeți că ajungi să-ți dorești să nu te fii născut decât să viețuiești ca o legumă? Pentru că vorbim foarte mult despre cum le putem oferi o viață normală, uitând că ei nu pot avea una reală, ci doar iluzia ei.
Presupun că cei mai mulți dintre acești nefericiți nu provin însă din familii stabile, ci din aventurile sexuale ale unor indivizi aflați la marginea societății, depravați, alcoolici sau vagabonzi, pe care îi ignorăm cu bună știință zi de zi. Ce e de făcut pentru ca acești oameni să nu se mai înmulțească? Ei înșiși nu cred că-și doresc asta, ci doar satisfacerea instinctului sexual, iar aburii alcoolului sau ai drogurilor pe care le înghit îi fac să ignore posibilele consecințe. Bucureștiul e plin de oamenii canalelor, cei care trăiesc la limita supraviețuirii, hrănindu-se cu resturi și gunoaie, locuind în condiții mizere, abuzându-se sexual reciproc. Ce ne așteptăm să rezulte din situația asta, copii frumoși și olimpici la matematică? România irecuperabilă izvorăște din indiferența noastră față de cei care trăiesc în România periferică.
Așadar, după ce ne solidarizăm în privința îngrijirii decente a acestor amărâți, hai să ne întrebăm și ce e de făcut pentru ca ei să nu devină mai mulți. Pentru că atâta timp cât nu vom face ceva ca să prevenim, ne va fi tot mai greu să combatem. Într‑o zi vom obosi să tot luptăm cu morile de vânt sau o să spunem că n‑avem destui bani pentru efortul ăsta. Și atunci un nou Cighid va fi iarăși posibil.
8:09
cu ani in urma fusese o campanie de promovare sterilet gratuit pt cine era in ajutor social/somaj/fara venit/fara pamant. Astfel doctorul de familie valida familia si dadea trimitere mamei la ginecologie.
18:06
Ce e de făcut pentru ca ei să nu devină mai mulți?
Politici sociale eficiente, puse la punct de institutiile care trebuie sa se ocupe de treaba asta: 4 institutii in subordinea guvernului si alte 10 coordinate de Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale. Deci, 14 in total. Multe.
DIn pacate insa, cata vreme politicile economice sunt de 2 bani, pot sa existe si 1000 de astfel institutii, fiindca nici cele mai stralucite minti nu vor putea face nimic.
13:06
O campanie sustinuta pro contraceptie la nivel de dispensar medical. Deci nu reclame si seminarii la care sa ajunga 3 bloggeri si 5 jurnalisti care probabil deja stiu care si cum se inmultesc.
Exista un anumit sat in care medicul a renuntat sa mai imparta pliante see you avantajele contraceptiei, pentru ca majoritatea satenilor sunt oricum analfabeti. Nici pilulele nu merg, se pare ca ne ferim suspiciosi de pastile daca nu sunt aspirina sau paracetamol. Asa ca a ajuns sa cheme femeile la dispensar si sa le intrebe “vrei sa nu mai faci copii? The mana incoace”. Si tot satul — ma rog, partea femeiasca — e pe contraceptie injectabila.
Si merge. Pentru ca din satul ala si din multe alte medii asemenea proveneau orfanii din centre de plasament sau pungile see you avortoni despre care ne relateaza plini de oroare cei de la TV.