Nu-știu-cine a zis de curând că nu-știu-ce agenție de securitate americană are acces la tot traficul de internet care trece prin Google, Facebook și Microsoft. Cică interceptează fiecare bițișor care trece prin nu-știu-care hub și în felul ăsta ajung să pună mâna pe nu-știu-cât din traficul de informații al americanilor. Lumea e indignată și se revoltă — așa ceva nu e admisibil, moncher! Cum să stea agentul american cu nasul în intimitățurile noastre? Fel și fel de ipoteze sunt expuse prin articole vehemente, mai toate denunțând lipsa de respect pentru libertatea individuală. În ce mă privește, eu am altă opinie.
Dacă statul american, român sau oricare altul are îngrijorări cu privire la activitatea mea de potențial terorist, mă ofer să le fac forward la toate mesajele mele, să le citească în tihnă, să caute consiprația teroristă pe indelete. Atâta vreme cât nu le publică în România Liberă, nu mă deranjează să le lectureze. Ce‑o să afle? Că am niște prieteni? Că îmi iau câteodată bilete la vreun spectacol sau mai comand câte un produs de pe net? Că îmi vin facturile la telefon, la gaze și la energie electrică în fiecare lună? Good luck with that!
Indignarea asta împotriva supervizării internetului mă amuză. Ce avem de ascuns? Niște biete prostii schimbate între noi prin mail sau chat — e chiar așa de confidențial ce spunem în ele? Faptul că o agenție de securitate scanează tot traficul ăsta de informații pe mine mă lasă rece. Da, știu teoria cu libertatea, bla, bla, bla… Chiar credeți că suntem cu adevărat liberi? Uitați-vă nițel la creditele pe care le plătiți și spuneți-mi că faceți ce vreți cu viața voastră, fără să țineti cont că aveți o datorie de plătit. Întrebați-vă de unde vă vin pasiunile consumeriste pe care le aveți și cât de liberi ați fost când ați decis că vreți casă din aia, mașină din ailaltă și ultimul model de iPhone. Haide, fiți sinceri și recunoașteți că suntem niște marionete mișcate de sforile propriilor noastre slăbiciuni, pe care le-am pus în mâinile finanțiștilor lumii. Ne-am vândut libertatea de mult, pentru confortul de a rumega fericiți hamburgeri la fast-food.
Și mai e și alt aspect: la volumul de informație care trebuie analizat și sortat de agențiile astea de securitate este aproape imposibil ca mesajele să fie lecturate de un operator uman. Oricine înțelege cum funcționează un astfel de sistem realizează că e vorba de un super-algoritm de căutare a unor expresii și cuvinte cheie, care sortează posibilele mesaje periculoase pentru securitatea statului și le pune deoparte pentru deliciul agenților umani. Iar dacă un astfel de algoritm scoate o sută de mii de mesaje pe zi, câți oameni credeți că le pot citi și analiza? Să zicem că un mesaj ia în medie vreo cinci minute pentru a fi catalogat drept inofensiv sau nu. Asta înseamnă cinci sute de mii de minute, adică peste opt mii de ore pe zi, adică vreo trei sute cincizeci de oameni care citesc de zor, în trei schimburi, fără să obosească și fără să-și pună un laț de gât, sătui fiind de munca stereotipă. E practic imposibil, probabil doar 1% din tot traficul selectat ajunge să fie citit cu adevărat de cineva.
Apoi nu-mi imaginez că teroriștii își trimit mesaje între ei povestind cu lux de amănunte unde și cum o să acționeze. N‑or fi ei genii, dar nici imbecili nu sunt. Ideea că poți identifica terorismul prin căutări indexate pe internet este echivalentă cu căutarea unui ac în carul cu fân. Întreaga poveste este absolut inutilă. Și de aceea sunt convins că la un moment dat se va găsi cineva care să spună adevărul: nu obținem nimic monitorizând internetul. Nu știu ce vor face atunci, dar e sigur că vor căuta o altă poveste pe care să ne‑o vândă, frumos ambalată în cuvintele mari ale grijii față de binele nostru.
Dar să fiți siguri că terorismul nu vine prin internet. Terorismul e generat de aceleași mecanisme care ne țin captivi în cușca propriei noastre lăcomii.
8:06
Ai și n‑ai dreptate. 🙂
Ai dreptate când spui că doar o infimă parte din traficul de info/date de pe Net ajunge să fie analizat de un operator uman. Eu cred că e muuult sub procentul pe care‑l suspectezi tu. Poate un procent dintr-un procent. Dar parcă nici nu contează așa tare. E limpede că grosul informațiilor trece prin algoritmi care din când în când s‑ar putea să semnaleze câte o alertă reală. Marea marea marea majoritate a informațiilor nu vor ajunge‑n veci sub ochii iscoditori ai agentului de la contra-informații.
Problema‑i alta. Și anume, dacă la careva agenție a deținătorului ăsta de informație (Statul) i se cășunează pe tine, și i se dă dezlegarea necesară, ei bine, poate avea acces la tot istoricul tău informațional — ăla pe care pân-atunci nu l‑a văzut nime’ decât tu și partenerii de discuții legitimi. Și o dată ce se uită prin arhive se apucă și taie și decupează de acolo orice mizilic care te-ar putea „aranja” așa cum vor ei să te prezinte publicului. Și‑n momentul ăla ai șanse maxime să dai de dreacu’, pentru că n‑ai cum să te lupți cu o armată de oameni care au timp, resurse și se pricep la manipulat informații pe care nici măcar nu le poți pretinde ca nefiind adevărate (doar scoase din context, probabil). Un Manning (WikiLeaks fame) sau un Snowden (NSA/CIA fame), de fapt aproape oricine care ar putea fi la un moment dat o problemă pentru Big Brother devin niște prade mult mai ușoare pentru cineva care are acces la genul acesta de arhivă informațională.
Nu uita că inamicii Statului nu sunt doar teroriștii… sunt și „friendlies” care nu dansează hora stabilită de El Comandante.
Părerea mea‑i că e mai bine fără ditamai arhiva, chiar dacă din când în când se termină câte-un maraton mai repede decât ar trebui.