Și dacă într‑o bună dimineață am descoperi că nu suntem buricul universului, că lumea nu începe și nici se termină cu noi, că nu suntem cea mai reușită realizare a unui creator — indiferent care i‑ar fi numele, Universul, Mama Natură sau Dumnezeu — că suntem mai degrabă marginali, periferici și degenerați, că reprezentăm un experiment nu tocmai reușit al evoluției, că avem o amplasare modestă și nicidecum centrală, plasați într‑o galaxie mediocră din suburbiile universului?
Întreaga noastră cultură e bazată pe admirația față de noi înșine, cel puțin de la Renaștere încoace. Omul e cel mai cel, lui i se cuvin laudele, lui i se datorează totul, planeta căreia îi face cinstea de a o popula e la cheremul său, orice alte ființe trăitoare pe ea îi sunt inferioare, deci subordonate. Omul are drept de viață și moarte asupra oricărei alte vietăți de pe Pământ. Suntem narcisistici, vanitoși, superficiali și suficienți. Cum vom primi vestea decăderii noastre de pe piedestalul pe care singuri ne-am cocoțat?
Biserica ne ține legați psihologic de percepția centralismului nostru, promițându-ne în schimb răsplata raiului, adică șansa de a sta pentru o eternitate pe un norișor, holbându-ne la Dumnezeu, exersând beatificarea. Să nu vă supărați dacă eu zic pas…
(de la minutul 16 e mai interesant…)
Lasă un comentariu