Împarte cu prietenii










Submit

Eu sunt celălalt

Mă tre­zeam bui­mac din somn, con­ști­ent doar pe jumă­tate de cele ce mă încon­ju­rau, cufun­dat încă în mie­rea lipi­cioasă a zăba­vei ador­mite, cu ochii doar pe jumă­tate des­chiși, pri­vind prin­tre gene. Un crâm­pei de ima­gine se lim­pe­zea trep­tat, înfățișându-mi-se stra­niu și totuși întru­câ­tva cunos­cut ca o enigmă pe care min­tea încă cețoasă n-o putea dez­lega. Mi se părea pen­tru câteva clipe că sunt într-un loc în care m-am mai aflat, doar că nu-l pot numi pen­tru că n-a avut nici­când un nume al său. Un loc care nu exista, dar era cât se poate de ade­vă­rat pen­tru că îl sim­țeam cald și pri­mi­tor, îngăduindu-mă chiar și așa, con­fuz, cum eram. Eram acasă, dar nu acasă ca loc, eram acasă ca stare, aveam un sen­ti­ment liniș­ti­tor de reîn­tâl­nire cu mine, ca și cum fuse­sem des­păr­țit multă vreme de sinele meu inte­rior și acum mă regă­seam, bucu­ros să știu că nu m-am pier­dut de mine.

Mă înfă­ți­șam sine­lui meu lăun­tric feri­cit să-l aflu din nou. Eram eu com­pus doar din cele care mă înte­me­iau, des­păr­țit de erori și de păcate, eul-originar. Mă inunda o liniște com­pletă, ca și cum toate gri­jile lumii ar fi dis­pă­rut, iar viața se des­fă­șura în fața mea ca o coală albă de hâr­tie velină pe care eu urma să scriu minu­nile vre­mii ce va să vină. Totul era posi­bil în acele câteva clipe, totul era la o întin­dere de braț. Mă aban­do­nam atunci com­plet eului acesta, lăsându-l să mă cotro­pească cu ilu­zia unei lumi idi­lice, abandonându-mă aces­tei dulci min­ciuni preț de câteva momente, până când ochii înce­peau să deș­lu­șească deco­rul rea­li­tă­ții și să reco­nec­teze rațiu­nea la el.

Nu se întâm­pla des să mă reîn­tâl­nesc în acest chip cu mine. Erau dimi­neți întâm­plă­toare și mai degrabă rare, înce­pu­turi de dumi­nici cu miros de vară coaptă, amiezi de toamnă cu pico­teli de siestă sau seri de iarnă toro­pite cu o carte în mână. Nu-l che­mam, nu-l cău­tam, venea când i se năză­rea, nea­nun­țat, dar mereu pri­mit cu brațe des­chise. Și chiar dacă totul dura câteva clipe, era înde­a­juns ca să știu că eul meu ade­vă­rat — acela al nești­in­ței de rău, al înce­pu­tu­lui de drum — sălă­ș­luie undeva în adân­cul meu și că el e mie­zul a ceea ce sunt și mai cu seamă a ceea ce voi fi. Eul pre­zent era doar o instanță ima­te­rială, imper­fectă și incom­pletă, pe care sinele lăun­tric avea ori­când pute­rea de a o supras­crie, de a o remo­dela.

Puteam să eva­dez ori­când din pre­zent — cre­deam — pen­tru a mă refu­gia în sine și a reporni de acolo con­struc­ția unui nou drum către un nou îna­inte. Și chiar dacă rațio­nal rea­li­zam că e doar o închi­pu­ire, că nu te poți rein­venta ori­când vrei și nici­o­dată pe deplin, sim­pla ilu­zie a aces­tei false putințe era de fie­care dată hră­ni­toare, dătă­toare de încre­dere. Cel care se pro­iecta către exte­rior, eul meu vizi­bil, îmi apă­rea în acele puține clipe un alter ego tem­po­rar, asu­mat și totuși nu întru totul repre­zen­ta­tiv pen­tru ceea ce aș fi putut fi. Era un celă­lalt eu, izvorât din încer­că­rile nere­u­șite pe deplin de a fi, de a deveni. Mă tre­zeam apoi și mă reco­nec­tam la lumea încon­ju­ră­toare, feri­cit să știu că mi-am regă­sit pute­rea de a reîn­cepe ori­când aș vrea.

Toate astea se întâm­plau cân­dva. A tre­cut timp și apoi iar timp. Într-o dimi­neață, nu de mult, am citit des­pre cum te poate vizita tre­cu­tul și am rea­li­zat că sunt ani mulți de când eul meu lăun­tric nu mi s-a mai înfă­ți­șat. Nu știu cum de-am uitat de el, cum de abia acum mă întreb unde e — pro­ba­bil m-a luat viața pe sus și l-am rătă­cit pe undeva pe drum. M-am întris­tat, apoi m-am gân­dit că e poate latent și amor­țit, că ar fi tre­buit să-l caut și să-l chem cumva, să-l fi exer­sat așa cum se face cu con­di­ția fizică. L-am aștep­tat inu­til dimi­ne­țile să îmi dea un semn. L-am ade­me­nit zăbo­vind între somn și veghe, fără suc­ces. Sinele meu lăun­tric s-a dizol­vat în mine, pierzându-și indi­vi­du­a­li­ta­tea.

Iar eu, eu sunt celă­lalt, cel imper­fect și incom­plet, zidit atât cât m-am pri­ce­put până acum.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Alice

    Ah, da. Înce­pu­sem să mă îngri­jo­rez că nu am mar­cat anul ăsta niciun post pre­fe­rat. Acesta e demn să ajungă direct la Reco­man­dări.
    Cred că asta fac călu­gă­rii şi oame­nii pro­fund reli­gi­oşi. Încearcă să cheme acea stare.

    0
    0
    • Sorin Sfirlogea

      Iar eu mă îngri­jo­ram că nu mai treci pe aici. Alt­fel de ce ai fi tăcut așa de înde­lung? 🙂

      0
      0
      • Alice

        Vai, chiar a ajuns la Reco­man­dări. Minu­nat. Iar ală­turi de "Aș pleca chiar mâine", "Ilu­zi­ile de mâine", "Pe mine, mie, redă-mă" etc, ar putea con­sti­tui o cate­go­rie nouă, Desi­de­rata.

        0
        0
  2. purice lenuta

    Imi place

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *