Mă tre­zeam bu­i­mac din somn, con­ști­ent doar pe ju­mă­tate de cele ce mă în­con­ju­rau, cu­fun­dat încă în mi­e­rea li­pi­cioasă a ză­ba­vei ador­mite, cu ochii doar pe ju­mă­tate des­chiși, pri­vind prin­tre gene. Un crâm­pei de ima­gine se lim­pe­zea trep­tat, în­fă­țișându-mi-se stra­niu și to­tuși în­tru­câ­tva cu­nos­cut ca o enigmă pe care min­tea încă cețoasă n‑o pu­tea dez­lega. Mi se pă­rea pen­tru câ­teva clipe că sunt într-un loc în care m‑am mai aflat, doar că nu‑l pot numi pen­tru că n‑a avut nici­când un nume al său. Un loc care nu exista, dar era cât se poate de ade­vă­rat pen­tru că îl sim­țeam cald și pri­mi­tor, în­gă­du­indu-mă chiar și așa, con­fuz, cum eram. Eram acasă, dar nu acasă ca loc, eram acasă ca stare, aveam un sen­ti­ment li­niș­ti­tor de re­în­tâl­nire cu mine, ca și cum fu­se­sem des­păr­țit multă vreme de si­nele meu in­te­rior și acum mă re­gă­seam, bu­cu­ros să știu că nu m‑am pier­dut de mine.

Mă în­fă­ți­șam si­ne­lui meu lă­un­tric fe­ri­cit să‑l aflu din nou. Eram eu com­pus doar din cele care mă în­te­me­iau, des­păr­țit de erori și de pă­cate, eul-ori­gi­nar. Mă inunda o li­niște com­pletă, ca și cum toate gri­jile lu­mii ar fi dis­pă­rut, iar viața se des­fă­șura în fața mea ca o coală albă de hâr­tie ve­lină pe care eu urma să scriu mi­nu­nile vre­mii ce va să vină. To­tul era po­si­bil în acele câ­teva clipe, to­tul era la o în­tin­dere de braț. Mă lă­sam atunci în voia eu­lui acesta, lăsându‑l să mă co­tro­pească cu ilu­zia unei lumi idi­lice, aban­donându-mă aces­tei dulci min­ciuni preț de câ­teva mo­mente, până când ochii în­ce­peau să de­slu­șească de­co­rul re­a­li­tă­ții și să re­co­nec­teze ra­țiu­nea la el.

Nu se în­tâm­pla des să mă re­în­tâl­nesc în acest chip cu mine. Erau di­mi­neți în­tâm­plă­toare și mai de­grabă rare, în­ce­pu­turi de du­mi­nici cu mi­ros de vară coaptă, amiezi de toamnă cu pi­co­teli de siestă sau seri de iarnă to­ro­pite cu o carte în mână. Nu‑l che­mam, nu‑l că­u­tam, ve­nea când i se nă­ză­rea, nea­nun­țat, dar me­reu pri­mit cu brațe des­chise. Și chiar dacă to­tul dura câ­teva clipe, era în­de­a­juns ca să știu că eul meu ade­vă­rat — acela al nești­in­ței de rău, al în­ce­pu­tu­lui de drum — să­lă­ș­luie un­deva în adân­cul meu și că el e mie­zul a ceea ce sunt și mai cu seamă a ceea ce voi fi. Eul pre­zent era doar o in­stanță ima­te­rială, im­per­fectă și in­com­pletă, pe care si­nele lă­un­tric avea ori­când pu­te­rea de a o su­pras­crie, de a o remodela.

Pu­team să eva­dez ori­când din pre­zent — cre­deam — pen­tru a mă re­fu­gia în sine și a re­porni de acolo con­struc­ția unui nou drum că­tre un nou îna­inte. Și chiar dacă ra­țio­nal re­a­li­zam că e doar o în­chi­pu­ire, că nu te poți re­in­venta ori­când vrei și nici­o­dată pe de­plin, sim­pla ilu­zie a aces­tei false pu­tințe era de fi­e­care dată hră­ni­toare, dă­tă­toare de în­cre­dere. Cel care se pro­iecta că­tre ex­te­rior, eul meu vi­zi­bil, îmi apă­rea în acele pu­ține clipe un al­ter ego tem­po­rar, asu­mat și to­tuși nu în­tru to­tul re­pre­zen­ta­tiv pen­tru ceea ce aș fi pu­tut fi. Era un ce­lă­lalt eu, iz­vorât din în­cer­că­rile ne­re­u­șite pe de­plin de a fi, de a de­veni. Mă tre­zeam apoi și mă re­co­nec­tam la lu­mea în­con­ju­ră­toare, fe­ri­cit să știu că mi-am re­gă­sit pu­te­rea de a re­în­cepe ori­când aș vrea.

Toate as­tea se în­tâm­plau cân­dva. A tre­cut timp și apoi iar timp. Într‑o di­mi­neață, nu de mult, am ci­tit des­pre cum te poate vi­zita tre­cu­tul și am re­a­li­zat că sunt ani mulți de când eul meu lă­un­tric nu mi s‑a mai în­fă­ți­șat. Nu știu cum de-am ui­tat de el, cum de abia acum mă în­treb unde e — pro­ba­bil m‑a luat viața pe sus și l‑am ră­tă­cit pe un­deva pe drum. M‑am în­tris­tat, apoi m‑am gân­dit că e poate la­tent și amor­țit, că ar fi tre­buit să‑l caut și să‑l chem cumva, să‑l fi exer­sat așa cum se face cu con­di­ția fi­zică. L‑am aș­tep­tat inu­til di­mi­ne­țile să îmi dea un semn. L‑am ade­me­nit ză­bo­vind în­tre somn și ve­ghe, fără suc­ces. Si­nele meu lă­un­tric s‑a di­zol­vat în mine, pier­zându-și individualitatea.

Iar eu, eu sunt ce­lă­lalt, cel im­per­fect și in­com­plet, zi­dit atât cât m‑am pri­ce­put până acum.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. purice lenuta

    Imi place

  2. Alice

    Ah, da. În­ce­pu­sem să mă în­gri­jo­rez că nu am mar­cat anul ăsta niciun post pre­fe­rat. Acesta e demn să ajungă di­rect la Recomandări.
    Cred că asta fac că­lu­gă­rii şi oa­me­nii pro­fund re­li­gi­oşi. În­cearcă să cheme acea stare.

    • Sorin Sfirlogea

      Iar eu mă în­gri­jo­ram că nu mai treci pe aici. Alt­fel de ce ai fi tă­cut așa de îndelung? 🙂

      • Alice

        Vai, chiar a ajuns la Re­co­man­dări. Mi­nu­nat. Iar ală­turi de “Aș pleca chiar mâine”, “Ilu­zi­ile de mâine”, “Pe mine, mie, redă-mă” etc, ar pu­tea con­sti­tui o ca­te­go­rie nouă, Desiderata.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.