Mă trezeam buimac din somn, conștient doar pe jumătate de cele ce mă înconjurau, cufundat încă în mierea lipicioasă a zăbavei adormite, cu ochii doar pe jumătate deschiși, privind printre gene. Un crâmpei de imagine se limpezea treptat, înfățișându-mi-se straniu și totuși întrucâtva cunoscut ca o enigmă pe care mintea încă cețoasă n‑o putea dezlega. Mi se părea pentru câteva clipe că sunt într-un loc în care m‑am mai aflat, doar că nu‑l pot numi pentru că n‑a avut nicicând un nume al său. Un loc care nu exista, dar era cât se poate de adevărat pentru că îl simțeam cald și primitor, îngăduindu-mă chiar și așa, confuz, cum eram. Eram acasă, dar nu acasă ca loc, eram acasă ca stare, aveam un sentiment liniștitor de reîntâlnire cu mine, ca și cum fusesem despărțit multă vreme de sinele meu interior și acum mă regăseam, bucuros să știu că nu m‑am pierdut de mine.
Mă înfățișam sinelui meu lăuntric fericit să‑l aflu din nou. Eram eu compus doar din cele care mă întemeiau, despărțit de erori și de păcate, eul-originar. Mă inunda o liniște completă, ca și cum toate grijile lumii ar fi dispărut, iar viața se desfășura în fața mea ca o coală albă de hârtie velină pe care eu urma să scriu minunile vremii ce va să vină. Totul era posibil în acele câteva clipe, totul era la o întindere de braț. Mă lăsam atunci în voia eului acesta, lăsându‑l să mă cotropească cu iluzia unei lumi idilice, abandonându-mă acestei dulci minciuni preț de câteva momente, până când ochii începeau să deslușească decorul realității și să reconecteze rațiunea la el.
Nu se întâmpla des să mă reîntâlnesc în acest chip cu mine. Erau dimineți întâmplătoare și mai degrabă rare, începuturi de duminici cu miros de vară coaptă, amiezi de toamnă cu picoteli de siestă sau seri de iarnă toropite cu o carte în mână. Nu‑l chemam, nu‑l căutam, venea când i se năzărea, neanunțat, dar mereu primit cu brațe deschise. Și chiar dacă totul dura câteva clipe, era îndeajuns ca să știu că eul meu adevărat — acela al neștiinței de rău, al începutului de drum — sălășluie undeva în adâncul meu și că el e miezul a ceea ce sunt și mai cu seamă a ceea ce voi fi. Eul prezent era doar o instanță imaterială, imperfectă și incompletă, pe care sinele lăuntric avea oricând puterea de a o suprascrie, de a o remodela.
Puteam să evadez oricând din prezent — credeam — pentru a mă refugia în sine și a reporni de acolo construcția unui nou drum către un nou înainte. Și chiar dacă rațional realizam că e doar o închipuire, că nu te poți reinventa oricând vrei și niciodată pe deplin, simpla iluzie a acestei false putințe era de fiecare dată hrănitoare, dătătoare de încredere. Cel care se proiecta către exterior, eul meu vizibil, îmi apărea în acele puține clipe un alter ego temporar, asumat și totuși nu întru totul reprezentativ pentru ceea ce aș fi putut fi. Era un celălalt eu, izvorât din încercările nereușite pe deplin de a fi, de a deveni. Mă trezeam apoi și mă reconectam la lumea înconjurătoare, fericit să știu că mi-am regăsit puterea de a reîncepe oricând aș vrea.
Toate astea se întâmplau cândva. A trecut timp și apoi iar timp. Într‑o dimineață, nu de mult, am citit despre cum te poate vizita trecutul și am realizat că sunt ani mulți de când eul meu lăuntric nu mi s‑a mai înfățișat. Nu știu cum de-am uitat de el, cum de abia acum mă întreb unde e — probabil m‑a luat viața pe sus și l‑am rătăcit pe undeva pe drum. M‑am întristat, apoi m‑am gândit că e poate latent și amorțit, că ar fi trebuit să‑l caut și să‑l chem cumva, să‑l fi exersat așa cum se face cu condiția fizică. L‑am așteptat inutil diminețile să îmi dea un semn. L‑am ademenit zăbovind între somn și veghe, fără succes. Sinele meu lăuntric s‑a dizolvat în mine, pierzându-și individualitatea.
Iar eu, eu sunt celălalt, cel imperfect și incomplet, zidit atât cât m‑am priceput până acum.
21:11
Imi place
8:08
Ah, da. Începusem să mă îngrijorez că nu am marcat anul ăsta niciun post preferat. Acesta e demn să ajungă direct la Recomandări.
Cred că asta fac călugării şi oamenii profund religioşi. Încearcă să cheme acea stare.
9:08
Iar eu mă îngrijoram că nu mai treci pe aici. Altfel de ce ai fi tăcut așa de îndelung? 🙂
15:08
Vai, chiar a ajuns la Recomandări. Minunat. Iar alături de “Aș pleca chiar mâine”, “Iluziile de mâine”, “Pe mine, mie, redă-mă” etc, ar putea constitui o categorie nouă, Desiderata.