Precis îi știți pe indivizii ăia care vând tot soiul de prostii prin intersecții și parcări. Oameni de toate vârstele, arși de soare vara, muiați de ploi mărunte toamna și înțepeniți de frig iarna, purtând pe corp folii de plastic cu buzunărașe care expun marfa, se plimbă printre mașini încercând să te convingă să cumperi creioane care repară zgârieturile mașinii, odorizante auto sau cruciulițe protectoare de accidente. Unele dintre produse servesc unor scopuri de încălcare a legii. De pildă piesele alea de băgat în clema centurii de siguranță, ca să nu mai piuie când nu o cuplezi. Centura e însă obligatorie, deci comercializarea produsului cu pricina este o încurajare la contraveniență.
Am fost nu de mult la Brașov, pe valea Prahovei. Dincolo de calvarul traficului — deși mi s‑a spus că am fost norocos, se putea și mai rău — generat de oameni care se fâțâie inutil prin stațiuni de munte, făcând exact ceea ce fac și în orașele din care provin, am remarcat șiruri lungi de vânzători de fructe de pădure. Se înșirau pe câteva sute de metri, la distanțe aproximativ egale, exact în zonele unde se circula foarte încet, bară la bară, purtând coșuri de nuiele în care zmeura, murele și afinele se infățișau mari și cărnoase, apetisant-ademenitoare. Oricine are niscai experiență de umblat prin natură știe că fructele de pădure nu arată atât de perfect în realitate. Fructele pretinse a fi de pădure montană proveneau din import sau din plantații artificiale aflate undeva la câmp, unde se coc mai timpuriu și repetat, stropite cu insecticide și îngrășate chimic zdravăn pentru producție abundentă. Înșiruirea are și ea rostul ei: tentația apare, dar este inițial respinsă, apoi persistența ei va învinge — e important ca în acel moment oferta să fie încă prezentă. Economia neagră are aceleași principii de marketing: prezentare comercială, generarea impulsului de cumpărare, disponibilitate.
Asta e însă doar partea vizibilă a pieței negre. Nu primești factura sau bon fiscal, nu există profit impozabil, nu există contribuție la bugetul statului. Majoritatea cumpărătorilor își justifică decizia prin impulsul de moment — chiar mă gândeam că mi-ar trebui — sau prin compasiunea față de vânzător — să câștige și amărâtul ăla o pâine. Amărâtul e însă prins în capcana închisă de chiar gestul de a cumpăra: dacă genul ăsta de afacere va merge, va aduce profit, cei care se află în spate vor continua să‑i exploateze, plătindu‑i umilitor, la limita supraviețuirii. Nu‑l salvăm de la nimic în realitate, îl condamnăm la o viață de suferință continuă, pe care probabil și‑o va îneca în băutură ieftină. Sau va evada din ea prin infracțiune.
Dacă întrebi pe unul și pe altul care e legătura dintre acest tip de comerț ilegal și ei înșiși, îți vor spune că nici una. Prea puțini leagă punctele ca să obțină imaginea de ansamblu, înțelegând astfel că o economie la negru presupune un buget de stat mai sărac care va conduce în final la suprataxarea celor care plătesc cinstit. Desigur, nu din reglementarea comerțului stradal ilicit se va îndrepta economia României — asta e doar partea de sus a aisbergului reprezentat de piața neagră. Dar faptul că ilegalitatea se desfășoară la lumina zilei, în plină stradă, e un mesaj clar de încurajare: hai, că se poate. Cât de greu e să‑i prinzi pe cei care fac astfel de afaceri? Nu‑s specialist în investigații polițienești, dar pun pariu că în maxim două săptămâni aș ajunge până la capii rețelelor de vânzări stradale — fiți siguri că e o ierarhie foarte riguroasă și bine organizată. Și nu m‑aș mira dacă aș descoperi că în vârf se află și nume relativ cunoscute de inși ce trec drept onești oameni de afaceri, politicieni patrioți sau prea-cinstite vedete mondene. Și atunci de ce nu se dorește prinderea lor?
Înainte de ’90, statul comunist îngăduia bancurile politice și biserica. Nu era o scăpare a sistemului, erau doar niște supape inteligent plasate pentru a regla presiunea socială care ar fi crescut exagerat de mult. Aparatul de partid nu-și dorea o revoltă generală, născută din disperare sau orchestrată cu ingeniozitate de cei interesați. În plus se adăuga mica corupție, favoritismele și descurcăreala zilnică prin care foarte mulți — să admitem că majoritatea — își compensau lipsurile generate de o economie neperformantă. Românul tipic, cu nume de cod Bulă, spunea bancuri politice, era descurcăreț, făcea rost de ce‑i lipsea, mințea, fura și preacurvea de câte ori se ivea ocazia, neuitând să se închine plin de zel cucernic la marile sărbători religioase.
Lasă‑i să bârfească, lasă‑i să creadă, lasă‑i să ciugulească — astea erau principiile statului comunist și ele au funcționat bine-mersi multă vreme. Revoluția din ’89 n‑a schimbat nimic în acest sens. Bancurile politice au fost înlocuite de publicații tabloide, biserica e tot unde era, ba chiar mult mai înfloritoare și profitabilă, iar ciugulitul se întâmplă la lumina zilei. Aceleași principii, vopsite în culori democratice, stau la baza supapelor prin care respiră nemulțumirea față de guvernări. Bârfa, convingerea că există un zeu care va face cândva dreptate și învârtelile zilnice țin lumea ocupată ca să nu protesteze împotriva marilor hoții din bugetul țării, mulțumită că se descurcă, solidară în furt cu băieții deștepți.
Să fie asta concluzia cinică a evoluției societății românești?
15:08
Evoluție? E un termen ciudat pentru realitatea de azi…