Ci­neva po­ves­tea de cu­rând că are o că­s­ni­cie mi­nu­nată. În­tre­bat cum de­fi­nește re­la­ția asta mi­nu­nată, a răs­puns că el și so­ția al­că­tu­iesc o echipă bine su­dată care ia de­ci­zii îm­pre­ună. Așa, la o primă ve­dere, treaba asta suna foarte bine, dar în ure­chile mele stă­ruia un țiuit ne­plă­cut care mă agasa. Ce naiba? m‑am în­tre­bat. Apoi mi-am adus aminte des­pre ar­ti­co­lul lui Ne­gru­țiu din Gân­dul, des­pre fe­ri­ci­rea ce­lor că­rora li se rupe. Ima­gi­nea aia, a cor­po­ra­tis­tu­lui fe­ri­cit să-și um­ple co­șul în hi­per­mar­ket și să se um­fle in pene cu ul­ti­mul mo­del de iPhone, s‑a su­pra­pus peste aceea a pă­rin­te­lui care face echipă în că­s­ni­cie, stre­pe­zindu-mi gân­du­rile pre­cum o lămâie îți pun­gește gura.

Pen­tru că clasa de mij­loc bu­cu­reș­teană — și pro­ba­bil și cea din alte orașe mari — e al­că­tu­ită din des­tui ego­cen­trici, mul­țu­miți de si­tu­a­ția lor ac­tu­ală, con­vinși că lu­mea le apar­ține și fe­ri­ci­rea e veș­nică. Au pro­priul lor lim­baj — bine îm­pă­nat cu ter­meni în en­gleză — au sem­nele lor dis­tinc­tive, au ga­d­get-uri de ul­timă oră, ma­șini de com­pa­nie și case lu­ate cu cre­dit, po­ves­tesc des­pre res­ta­u­rante în vogă și va­canțe în lo­curi exo­tice și se îm­bracă de la pră­vă­lii cu oa­rece ștaif și brand. Și ce e rău în asta? Păi n‑ar fi ni­mic rău, dacă viața asta nu ar fi una asu­mată con­ști­ent și ra­țio­nal, în loc să fie una tră­ită cu sinceritate.

În lu­mea lor în care și eu am con­vie­țuit niște ani, adoptându‑i par­țial com­por­ta­men­tele și copiindu‑i tem­po­rar va­lo­rile, lip­sește pa­siu­nea și dra­gos­tea ade­vă­rată. Nu mai există scân­teia ca­pa­bilă să pro­ducă ici si colo ex­plo­zii de spon­ta­ne­i­tate și can­doare. To­tul e for­ma­li­zat, struc­tu­rat și pro­ce­du­rat, viața e un șir de de­ci­zii ra­țio­nale, de ana­lize swot și sco­re­card-uri. Care casă e mai con­ve­na­bilă, care cre­dit e mai ieftin, care ma­șină le re­flectă mai bine sta­tu­tul. Care gră­di­niță e mai în trend, care va­canță e mai cool, care smar­tphone e mai la modă. Care ea e mai po­tri­vită ca tro­feu, care el e mai dezi­ra­bil ma­te­rial ca soț.

Pare că e foarte ușor să le fii pri­e­ten, te tra­tează cu apa­rentă ami­ci­ție, mai ales dacă porți sem­nele dis­tinc­tive ale cla­sei din care și ei fac parte — se uită ce haine îm­braci, ce res­ta­u­rante frec­ven­tezi, unde mergi în va­canță. Dacă ai tre­cut pro­bele as­tea în mod ono­ra­bil, ești ac­cep­tat sau mă­car to­le­rat. După care de­vii un con­tact. Nu se știe nici­o­dată când ai ne­voie de un con­tact — un ne­twor­king bun e pre­fe­ra­bil unui an­tu­raj de pri­e­teni. După ce te-ai în­tors cu spa­tele, te vor bârfi fără jenă. Dacă ți-ai pier­dut po­zi­ția cor­po­ra­tistă, în­ce­tezi să exiști. Ești șters din agendă.

Ei sunt cei care ig­noră sta­tul, po­li­tica și orice alt­ceva le­gat de co­mu­ni­tate, con­vinși că această de­ta­șare îi po­le­iește cu o su­pe­ri­o­ri­tate in­te­lec­tu­ală care îi scu­tește de a merge la vot, pen­tru că ori­cum n‑are rost, țara asta e for­mată din proști con­duși de hoți. Sunt mân­dri că ei dau — di­rect sau in­di­rect — sub­stanța bu­ge­tu­lui de stat, din care pri­mesc pen­sii și sa­la­rii ăia care sta­bi­lesc prin vot vi­i­to­rul ță­rii în care și ei tră­iesc. Sunt con­vinși că izo­la­rea lor în­tre pe­re­ții de sti­clă și oțel ai clă­di­ri­lor cor­po­ra­tiste e veș­nică si ga­ran­tată, iar atunci când sunt con­ce­di­ați își amin­tesc su­bit că țara asta n‑are lege și nici dum­ne­zeu. Le trece iute, în­dată ce gă­sesc alt­ceva de muncă, în altă corporație.

Dacă e la modă să mă­nânci qu­i­noa, qu­i­noa li se pare ge­ni­ală. Dacă e mai cool să fii raw ve­gan, asta le e cre­dința. Ni­mic însă nu du­rează de­cât atât cât este main­stream. Va­lu­rile mo­dei îi mă­tură de pe un țărm pe al­tul. Nu au pa­siuni de­vo­ra­toare, nu simt iu­bi­rea pro­fundă, nu cred în pri­e­te­nia sin­ceră. Știu doar să for­meze echipe, pen­tru că asta i‑a în­vă­țat me­diul în care tră­iesc: să se to­le­reze re­ci­proc în­tre ei. Iar când vine vorba de că­s­ni­cie pro­iec­tează, con­ști­ent sau nu, ace­leași prin­ci­pii — fa­mi­lia e o echipă bine su­dată în care se iau de­ci­zii îm­pre­ună și se aplică bu­cla de con­trol ma­na­ge­rial: plan-do-check-act.

Pa­siu­nea e ui­tată. Iu­bi­rea e, de fapt, su­per­fi­ci­ală. Iar dezim­pli­ca­rea, su­per­fi­ci­a­li­ta­tea și ego­is­mul le ga­ran­tează fericirea.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Anul acesta am fost din nou la munte, după 10 ani. Mai multe ca­uze, in­terne sau ex­terne, m‑au îm­pie­di­cat să ajung, însă do­mi­nant a fost re­fu­zul meu de a mă în­co­lona în masa ce­lor po­me­niți mai sus. Mi‑e de-ajuns că îm­part cu ei o clă­dire cor­po­ra­tistă de sti­clă, nu vreau să ne mai în­tâl­nim și pe dru­mu­rile pa­triei, căci în drum spre sec­ția de vo­tare, nici gând, nu‑i poartă pa­șii nici­o­dată într-acolo. Apoi, chiar nu vreau să fiu po­me­nită la ProTV ca masă ce în­groașă co­zile de pe Va­lea Pra­ho­vei sau stă pe Po­dul de la Cernavădă.
    Și m‑am în­tre­bat, cum e pri­vit un om, care-și pe­trece de ani de zile we­e­kend-urile în Bu­cu­rești, de că­tre acești oa­meni care se dau săp­tămâ­nal pe li­li­pu­ta­nele autos­trăzi din RO? Sunt si­gură că mă dis­pre­țu­iesc de‑a drep­tul, pen­tru nu le con­firm exis­tența și va­lo­rile, ne­în­co­lonându-mă, și mai ales pen­tru că nu în­țe­leg cu ce dracu mă ocup în rest.
    P.S. Iar la mare în RO n‑am mai fost de 15 ani. Și nu dau semne că aș vrea s‑o fac prea curând.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.