E al nai­bii de greu să te aduni în cu­vinte ca să po­ves­tești cum a fost con­cer­tul lui Ro­ger Wa­ters de aseară. Și poate că mie mi‑e mai greu de­cât al­tora, căci pen­tru mine The Wall re­pre­zintă una din pie­trele de te­me­lie ale mu­zi­cii rock și chiar mai mult de atât. E al­bu­mul care acum aproape trei­zeci de ani m‑a fă­cut să me­di­tez pen­tru prima oară la re­la­ți­ile in­te­ru­mane, la ca­pa­ci­ta­tea noas­tră de a co­mu­nica în mod real unii cu cei­lalți, la me­ca­nis­mele prin care se con­stru­iește pu­te­rea re­li­gi­i­lor și re­gi­mu­ri­lor sub care trăim, mai mult sau mai pu­țin fe­ri­ciți. E o operă de artă prin mu­zică și me­saj, iar eu am pă­șit de la ado­les­cență la ma­tu­ri­tate și da­to­rită ei.

Se spune că Wa­ters și‑a ex­pus în al­bu­mul ăsta toate frus­tră­rile și an­goa­sele per­so­nale, că este ex­pre­sia unei exhi­bări pu­blice a unui in­di­vid pro­fund afec­tat de traume psi­hice, în­ce­pând de la ab­sența fi­gu­rii pa­terne — ta­tăl său mu­rind în răz­boi — con­ti­nu­ând cu o mamă pro­tec­tivă până la su­fo­care, cu as­pri­mea unui sis­tem edu­ca­țio­nal ri­gid și de­for­mant, cu ex­pe­rien­țele triste ale unor re­la­ții amo­roase ne­re­u­șite și cu in­ca­pa­ci­ta­tea ce­lor­lalți de a‑l auzi și în­țe­lege pe de­plin. Zi­dul e o ches­tiune per­so­nală a lui Ro­ger Wa­ters, spun unii, o îm­pre­j­mu­ire ilu­zo­rie din care nu poate evada psi­hic și din in­te­ri­o­rul că­reia strigă după aju­tor. Câtă aro­ganță și su­fi­ciență în aceste interpretări…

Ro­ger are peste 70 de ani. E bă­trân și pro­ba­bil des­tul de obo­sit. Ai zice că nu mai are ne­voie de ba­nii pe care îi aduc mul­tele con­certe pe care le sus­ține peste tot pe glob. Și mai mult ca si­gur că nu ba­nii sunt mo­ti­va­ția. Ro­ger are însă un me­saj pe care vrea să‑l trans­mită tu­tu­ror, vrea să au­zim toate în­țe­le­su­rile și să pri­ce­pem toate me­ta­fo­rele pe care le‑a așe­zat în spec­ta­co­lul său. Și nu sunt pu­ține. A adap­tat spec­ta­co­lul re­flec­tând în el toate for­mele con­tem­po­rane pe care le‑a luat po­li­tica și re­li­gia mondi­ală, pen­tru a‑l ține viu, vi­brant, real. De la glo­ba­li­zare la con­su­me­rism și la de­mo­cra­ția dis­tri­bu­ită din bom­bar­di­ere, toate te­mele lu­mii mo­derne sunt adu­nate în ima­gine și su­net, cu o den­si­tate care nă­u­cește spec­ta­to­rul ne­a­vi­zat. Dacă nu știi ni­mic des­pre spec­ta­col, dacă nu ai în minte o mi­nimă is­to­rie a al­bu­mu­lui și a au­to­ru­lui său, riști să ra­tezi multe din sem­ni­fi­ca­ți­ile me­sa­ju­lui. E aproape ca la operă, unde tre­buie să ci­tești li­bre­tul îna­inte ca să poți fi un spec­ta­tor educat.

Și pro­ba­bil că asta s‑a și în­tâm­plat cu o parte din cei care au asis­tat la spec­ta­col aseară. Au em­pa­ti­zat ime­diat cu me­sa­jele an­ti­con­su­me­rism și an­ti­glo­ba­li­zare, care în­cer­cau să su­ge­reze cum sun­tem în­re­gi­men­tați și con­tro­lați so­cial prin me­ca­nisme po­li­tice, re­li­gi­oase și eco­no­mice. Au ri­di­cat bra­țele și au bă­tut rit­mic ae­rul cu pum­nul strâns, ca semn de re­voltă și dez­a­pro­bare, au ova­țio­nat me­sa­jul, apoi și-au stins pu­țin se­tea din pa­ha­rul de Coca Cola de sub scaun. An­ti­con­su­me­ris­mul e ok, dar un suc sau o bere de la o mul­ti­na­țio­nală merge to­tuși. Com­ba­tem glo­ba­li­za­rea în sens ge­ne­ral, dar în par­ti­cu­lar fi­e­care din­tre noi își gă­sește scuza pen­tru care el este exo­ne­rat de ges­tu­rile ra­di­cale prin care ar tre­bui să-și ex­prime ade­rența la prin­ci­pi­ile pe care pre­tinde că le susține.

După mine ăsta e însă me­sa­jul prin­ci­pal al spec­ta­co­lu­lui The Wall. Zi­dul din­tre gu­verne și gu­ver­nați, din­tre cler și eno­ri­ași, nu e con­struit îm­po­triva vo­in­ței noas­tre. Este suma in­di­fe­ren­țe­lor noas­tre in­di­vi­du­ale, a ne­pă­să­ri­lor fi­e­că­ruia din­tre noi față de cei­lalți, a aro­gan­țe­lor de a crede că avem în­tot­dea­una o scuză re­zo­na­bilă ca să nu ți­nem cont de răul pe care îl di­se­mi­năm prin fap­tele noas­tre. In­ter­mi­na­bi­lele liste de oa­meni că­zuți în răz­bo­iul din Iraq nu sunt ca­u­zate de de­ci­zii lu­ate de pu­teri ex­tra­te­res­tre — niște oa­meni, prin­tre care și noi, au ales și sus­ți­nut gu­verne care au de­cis mă­ce­lul din in­te­rese pur eco­no­mice. Știm toți, dar ne fa­cem că nu știm, că atunci când apă­săm tră­ga­ciul pom­pei de ben­zină, apă­săm și tră­ga­ciul ar­me­lor care au ucis alți oa­meni în Iraq, Afga­nis­tan sau nu mai știu unde. Nu ne pasă cu ade­vă­rat, nu e vina noas­tră, avem cir­cum­stanțe, tre­buie să du­cem co­pi­lul la școală, n‑o să în­ce­pem chiar noi re­vo­lu­ția îm­po­triva pu­te­rii și, în plus, acum chiar nu se poate pen­tru că în­târ­ziem la ser­vi­ciu. Mâi­nile care l‑au apla­u­dat pe Ro­ger Wa­ters mi­nute în șir pen­tru ade­vă­ru­rile pe care ni le‑a re­ve­lat des­pre re­li­gii, con­su­me­rism și glo­ba­li­zare vor fi ace­leași care mâine vor face pli­nul de ben­zină, vor cum­păra ham­bu­r­geri de la Mc­Do­nalds, se vor în­china în fața unei bi­se­rici și vor vota în par­la­mente niște in­di­vizi du­bi­oși din punct de ve­dere mo­ral. După con­cert vom re­veni în sta­rea noas­tră nor­mală: com­for­ta­bly numb. Și ăsta e zi­dul cel mai pu­ter­nic, cel care nu îl vrem dă­râ­mat, cel care ne se­pară pe fi­e­care din noi de cei­lalți, clă­dit din ego­ism și intoleranță.

Di­nă­un­trul ope­rei sale rock, Wa­ters ne pro­iec­tează pro­pria noas­tră ra­di­o­gra­fie, zu­gră­vindu-ne în tușe dure, dar re­a­liste. Di­nă­un­trul mu­zi­cii sale ne in­vită să îi pri­mim me­sa­jul: open your heart, I’m co­ming home. Di­nă­un­trul pro­pri­i­lor ne­li­niști ne amin­tește că doar dacă ne re­co­nec­tăm unii la al­ții vom pu­tea ieși din cap­cana în care ne gă­sim: to­ge­ther we stand, di­vi­ded we fall. Și peste toate aceste me­saje plu­tește tul­bu­ră­toa­rea sa în­do­ială în pri­vința noas­tră: is there any­body out there?

* * *

Des­pre spec­ta­col în sine — so­no­ri­zare, ima­gine, ca­li­tate — o să ci­tiți prin presă, nu mai po­ves­tesc și eu asta. Ori­cum nu prea știu multe să spun. Eu am fost pur­tat în altă lume pen­tru mai bine de două ceasuri.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Liviu Stefan

    In le­ga­tura cu zi­dul de care vor­besti in fi­nal, cel pe care nu‑l vrem da­ra­mat, uite un ar­ti­col in­te­re­sant: http://www.gandul.info/puterea-gandului/fericiti-cei-carora-li-se-rupe-11252781

    • Sorin Sfirlogea

      Îl știu. Și are mare le­gă­tură, ai drep­tate. Până la urmă tot des­pre ego­ism e vorba.

  2. Daniel LUPU

    Eram tare emo­tio­nat si man­dru de co­men­ta­riul meu, pe care l‑am fa­cut ieri, 29 au­gust. Pro­ba­bil s‑a pier­dut pe flux sau…am fost deplasat.…nu ti‑a pla­cut ce am scris…Oricum, toata ad­mi­ra­tia mea pen­tru tine si pen­tru blog. Daniel

    • Sorin Sfirlogea

      Nu s‑a pier­dut, a ajuns cumva în spam, fil­trat de plu­gin-ul care-mi fe­rește blo­gul de pos­tă­rile de ti­pul ăsta. Ceva nu i‑a plă­cut la această pos­tare, pro­ba­bil lun­gi­mea pen­tru că de obi­cei spam-urile au un text lung 🙂
      L‑am re­cu­pe­rat la timp și iată‑l! Ai de ce să fii mân­dru de el…

      • Daniel LUPU

        Ace­lasi Sorin…de care mi‑e dor.

  3. Daniel LUPU

    In 1979 au ajuns pe pis­cul “The Wall”. Dar fu­se­sera ina­inte pe alte var­furi de ne­a­tins pen­tru mu­ri­to­rii de rand. Si au fost multe la nu­mar. Le-au cu­ce­rit pe toate brat la brat, pa­tru oa­meni fe­no­me­nali, pa­tru pri­e­teni buni, pen­tru 13–14 ani, ce-si spu­se­sera, pe vre­mea cand nu‑l pier­du­sera inca pe Syd, Pink Floyd. Au ge­ne­rat o aura, o fas­ci­na­tie, o lume fru­moasa, un pro­test, un me­saj, o re­volta im­po­triva ra­u­lui pe care re­li­gia, po­li­tica si co­mer­tul il fac oa­me­ni­lor. In 1981 a fost sfar­si­tul pri­e­te­niei. Apa­ruse “zi­dul”. Ri­di­cat de Ro­ger. Il iu­besc enorm, aproape la fel de mult ca pe Da­vid sau Nick sau Rick dar, ge­niul lui a fost um­brit de par­tea lui in­tu­ne­cata. E greu de in­te­les si nici nu vreau sa dezvolt su­biec­tul. Toti sun­tem fa­cuti din alb si ne­gru. Toti vrem sa scoa­tem in evi­denta par­tea buna aratand‑o pe cea rea. Si toti le ames­te­cam din cand in cand. Cu efecte di­fe­rite. Ro­ger a ple­cat din Pink Floyd cre­zand ca el este Pink Floyd. Si con­ti­nua sa cre­ada asta la cei aproape 70 de ani pe care‑i are. Si gre­seste. “Pro­duc­tia” lui, pe care am vazut‑o aseara, e ge­ni­ala. E pro­duc­tia lui. E ge­niul lui. Dar nu e Pink Floyd. Lip­sesc chi­tara si vo­cea lui Da­vid, lip­sesc to­bele lui Nick si, mai ales, lip­sesc cla­pele lui Rick. E multa, foarte multa teh­no­lo­gie, peste care e pre­sa­rata un pic de arta si ceva ge­niu. Pink Floyd e de 4 ori ge­niu, de pa­tru ori arta, de 4 ori su­flet si, abia la sfar­sit, e teh­nica. Ro­ger a fost si­gur ca dupa moarte nu mai exista vi­ata. Si s‑a in­se­lat din nou. Cei trei, fara el, au dus fas­ci­na­tia, uni­ver­sul, mi­nu­nea Pink Floyd mai de­parte. Au con­cer­tat, au scos al­bume si au fos mai iu­biti ca ori­cand, dupa des­par­tire. Ro­ger nu a mai vrut sa da­rame zi­dul. A pro­dus ge­ni­a­lul spec­ta­col pe care l‑am va­zut si noi aseara si cam atat. E si ex­pli­ca­bil pen­tru ca el in­te­lege Pink Floyd = The Wall = Ro­ger Wa­ters. De fapt e con­sti­ent ca nu poate fi asa dar, nu mai poate re­cu­noaste asta. Syd a mu­rit de mult, pe vre­mea cand inca mai era viu, Rick a mu­rit si el, Da­vid si Nick sunt din­colo de zid. Striga dis­pe­rat “Break down the Wall!!!” dar stri­ga­tul e in van. Zi­dul se da­rama pe scena in timp ce in su­fle­tul lui ra­mane intreg.
    Am mers la acest mag­ni­fic spec­ta­col sti­ind ca ma voi in­trista. Eram bine do­cu­men­tat si sunt din­tre acei ce au res­pi­rat de la bun in­ce­put, din co­pi­la­rie as zice, ae­rul Pink Floyd. Stiam multe des­pre aceasta pro­duc­tie. Stiam bine ca e doar o mica par­ti­cica din tru­pul unui urias mi­nu­nat. Me­sa­jul este ex­tra­or­di­nar. Ide­ile sunt ge­ni­ale. Pro­tes­tul e pro­fund. Tre­buie men­tio­nat to­tusi ca um­brele exista. Suc­ce­sul este da­to­rat in mare parte fe­no­me­nu­lui Pink Floyd des­pre care am in­cer­cat sa vor­besc si mai pot vorbi inca mult. Multi spec­ta­tori vin sa vada un con­cert Pink Floyd, mai mult sau mai pu­tin in cu­nos­tinta de ca­uza. Pe de alta parte, aceasta su­per­pro­duc­tie si‑a in­ce­put aven­tura, ce du­reaza de 23 de ani, in iu­lie 1990. Cred ca e de la sine in­te­les ce rampa de lan­sare a avut. Is­to­rica. Po­li­tica. Pe zi­dul lui Ro­ger apare scris cu­van­tul “ca­pi­ta­lism” in gra­fia Coca-Cola. Ab­so­lut ge­nial. Dar nu ma pot ab­tine sa nu afirm ca si lui i‑a pla­cut, din cand in cand, “Coca-Cola de sub scaun”, ca si noua, tu­tu­ror mu­ri­to­ri­lor de rand.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.