Eu rămân cu o ne­du­me­rire în po­ves­tea câi­ni­lor mai­da­nezi: există to­tuși o cale de mij­loc și un di­a­log ra­țio­nal des­pre acest su­biect? Pen­tru că, ex­cep­tând câ­teva ar­ti­cole re­a­liste ale unor blo­ggeri, ceea ce văd este o re­văr­sare de exa­ge­rări din două ta­bere com­plet opuse. Unii pos­tează peste tot poza lui Io­nuț, co­pi­lul omorât de câini, ală­turi de care pun de obi­cei un câine în­tă­râ­tat, cu col­ții rân­jiți agre­siv, parcă gata să te sfâșie și ne în­treabă re­toric dacă vrem să se re­pete ast­fel de tra­ge­dii. Cei­lalți ne în­fă­ți­șează ima­gini cu câini uciși, ză­când într‑o baltă de sânge, în­tre­bându-ne dacă ne asu­măm uci­de­rea mai­da­ne­zi­lor.

Mă uit și mă mi­nu­nez. În­tre cei care dis­tri­buie aceste op­țiuni se află oa­meni pe care îi con­si­der in­te­li­genți și ra­țio­nali. Cum și-ar pu­tea ima­gina ci­neva că opi­nia pu­blică își do­rește să mai moară co­pii din ca­uza unor câini agre­sivi? În egală mă­sură cum și-ar pu­tea dori oa­me­nii să ucidă cu bes­ti­a­li­tate câini pe străzi? Al­ter­na­ti­vele sunt ab­surde. Nu des­pre asta e vorba, dra­gii mei în­crân­ce­nați con­ce­tă­țeni. E vorba des­pre a ne uti­liza min­tea pen­tru a găsi o so­lu­ție.

Eu unul nu-mi do­resc să omorâm câi­nii. Ade­sea pa­tru­pe­dele as­tea sunt un pri­e­ten mult mai fi­del de­cât altă fi­ință umană. E clar însă că lo­cul lor nu e pe stradă și că au ne­voie de hrană și de adă­post, ceea ce acum nu le pu­tem asi­gura. Din ca­uza asta, aju­nși la li­mita dis­pe­ră­rii și afec­tați de ne­nu­mă­rate boli, de­vin agre­sivi și atacă. Ori­cât de mult mi-ar place câi­nii, asta nu e ac­cep­ta­bil. Ra­țio­nal pu­tem ad­mite că lo­cul lor nu e pe stradă.

Pu­tem să‑i prin­dem și să‑i du­cem în adă­pos­turi. Să zi­cem că luăm fon­duri de un­deva, de pildă din alea eu­ro­pene și con­struim adă­pos­turi pen­tru toți. Ofe­rim po­si­bi­li­ta­tea adop­ți­i­lor ca să le dăm mă­car unora o șansă la o viață mai bună. Bi­ne­în­țe­les adop­ție cu acte sem­nate: am luat câi­nele X și mă an­ga­jez să nu‑i dau dru­mul pe străzi, să de­vină iar mai­da­nez, sub pe­deapsa unei sanc­țiuni fi­nan­ci­are se­vere. Por­nim de la ipo­teza că vom avea de adă­pos­tit 20.000 de câini (65.000 mi se pare o exa­ge­rare). Ăș­tia tre­buie să mă­nânce vreo mi­nim 3–400 grame de mân­care zil­nic, adică 7 tone de ha­leală. Să zi­cem că luăm din aia mai ieftină, en-gros, 10 lei/kg. Vine cam 15.000€ pe zi. Ori 365 de zile în­seamnă 5,5 mi­li­oane euro pe an. Uti­li­tăți, me­di­ca­ție, tra­ta­ment și per­so­nal mai pu­nem 1,5 mi­li­oane pe an. Deci 7 mi­li­oane de euro anual ar tre­bui să plă­tească bu­cu­reș­te­nii ca să tra­tăm în mod ci­vi­li­zat 20.000 de câini și să nu‑i omorâm. Dacă sunt într-ade­văr 65.0000… fa­ceți voi so­co­teala.

Tot ra­țio­nal pu­tem ad­mite că nu poți obliga pe toată lu­mea să plă­tească pen­tru în­tre­ți­ne­rea câi­ni­lor. Unii nu vor dori să con­tri­buie și nu e co­rect să li se im­pună asta, pen­tru că nici nu pot fi în­vi­no­vă­țiți pen­tru sta­rea de lu­cruri ac­tu­ală și nici nu trag vreun be­ne­fi­ciu. Pur și sim­plu este o taxă op­țio­nală. Deci nu din bu­ge­tul pri­mă­riei tre­buie lu­ați ba­nii, pen­tru că fon­du­rile de acolo ar tre­bui să se ducă în in­ves­ti­ții de in­te­res pu­blic, ceea ce nu e ca­zul des­pre care vor­bim.

De aici re­zultă des­tul de lo­gic că ar tre­bui să avem o listă de sub­scrip­ție pe care bu­cu­reș­te­nii dor­nici să con­tri­buie pen­tru a în­tre­ține câi­nii să se poată în­scrie. Lu­cru­rile se sim­pli­fică. Lă­săm lista des­chisă vreo două luni, ca să se gân­dească bine toți, să aibă timp etc. Apoi luăm cele 7 mi­li­oane de euro (mer­gem pe pre­miza ini­țială, deși suma exactă nu e re­le­vantă, e clar că de­pă­șește 5 mi­li­oane anual) și le îm­păr­țim la câți s‑au în­scris și ve­dem cât tre­buie fi­e­care să con­tri­buie. Dacă li se pare prea mult, mai eu­ta­na­siem din câini până ajun­gem la un bu­get pe care îl pot su­porta. Cale de mij­loc nu cred că e. Pen­tru că dacă e ceva ce mi se pare ab­surd și ira­țio­nal este să îl obligi pe un ce­tă­țean al ora­șu­lui să achite chel­tu­ieli cu care nu e de acord și în schim­bul că­rora nici nu pri­mește vreun be­ne­fi­ciu.

Pare des­tul de sim­plu. Dar, nu știu de ce, tare mi‑e frică că n‑o să se în­scrie de­cât foarte pu­țini pe o ast­fel de listă. Pen­tru că e fru­mos să fii mi­los și ge­ne­ros, dar — dacă se poate — pe ba­nii al­tora.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. dia

    De‑a lun­gul vre­mii am tot os­ci­lat in­tre da si nu — da, ca nu aveam ca­tei si mi-era tare frica de mai­da­nezi, nu, ca am un ca­tel cu care dorm pe pe ace­easi perna si n‑as su­porta sa i se in­tam­ple ceva rau, da, ca mi-au stri­cat gar­du­rile si mi-au fu­rat man­ca­rea din curte, nu, ca sunt su­flete si ei (ele­men­tal, cum zice fie-mea), da, ca toc­mai a muscat‑o unul de pi­cior zi­lele tre­cute, nu, ca n‑a fost vina cai­ne­lui ca la ur­gente n‑aveau an­ti­ra­bic si i‑au fa­cut an­ti­te­ta­nos, … sa mai zic?
    Vina e doar a noas­tra, ca doar noi zi­cem ca sun­tem aia in­te­li­genti! si‑i arun­cam pe strazi, mai­dane, mar­gini de drum… ei nu vor de­cat sa su­pra­vi­e­tu­iasca. In fi­nal e doar lupta pen­tru su­pra­vi­e­tu­ire. Nu sun­tem cu ni­mic mai buni de­cat ei.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.