Tanti Maria oftă din adâncul inimii oprindu-se la colțul străzii, chiar lângă Dacia rablagită a lu’ Costică zugravul, ăla de la patru, de‑i zice toată lumea Cancioc. Roțile dezumflate după 15 ani de nemișcare erau intrate în asfaltul trotuarului, ca și cum tabla ruginită ar fi ieșit din pământ precum o plantă ciudată. Nu i‑a spus ea de atâtea ori să-și ia dracu’ hârbu’ de-acolo că n‑are lumea pe unde să treacă? Și el – un nesimțit – i‑a răspuns că poate o caută moartea pe-acasă și ea umblă brambura pe străzi. Nu dă Dumnezeu să moară el primul, fir-ar al dracului de mitocan!
Mai avea câțiva pași până la ușa scării, dar parcă nu‑i venea să‑i mai facă, știind că n‑o s‑o mai întâmpine Bobi, lătrând zgomotos și fluturându-și coada. Îl luaseră hingherii azi dimineață, după ce a reclamat unul, un individ, că a fost mușcat. Au chemat‑o și pe ea la poliție, că cică era câinele ei. Nu era. Adică era, cumva. Bobi fusese mereu pe lânga blocul lor, îi păzea de străini, mai clănțănea și pantalonii câte unuia, da’ el simțea omu’ rău, mânca-l-ar mama! Că e plină strada de nenorociți, s‑a înrăit lumea asta… ceva de groază. Chiar ea îl botezase așa, după numele cu care‑l alinta pe fiu-su când era copil.
De când cu scandalul ăsta cu copilu’ omorât, l‑au prins hingherii pe Bobi și l‑au dus la un adăpost pe la Glina, noroc că ea i‑a întrebat unde‑l duc. A luat autobuzul și a plecat după el, l‑a găsit cu chiu cu vai și le‑a zis că vrea să‑l ia acasă. Ăia de la adăpost au zis că trebuie să semneze niște hârtii și ea le‑a semnat – Dumnezeu știe ce scria pe ele, că uitase să-și ia ochelarii cu ea. I‑au zis la poliție că se angajase că‑l ingrijește și că‑i răspunzătoare pentru el. Păi îi dădea de mâncare și l‑a legat cu niște sfori mai groase, da’ Bobi le rupea mereu. De unde să scoată bani de lanț? La ce pensie mică are, abia dacă are ce să‑i dea să mănânce, sărăcuțu’ de el.
Acuma o să se bucure ăia de pe scară, fir-ar ei ai dracu’ cu neamu’ lor, că toți s‑au luat de ea și-au înjurat‑o că de ce l‑a adus înapoi pe Bobi, că e turbat și mușcă pe toată lumea. “Turbați sunteți voi!” le‑a strigat tanti Maria și le‑a trântit în nas ușa apartamentului, așa de tare că i‑a căzut în cap capacul negru de la contorul electric, ăla care e chiar deasupra ușii de la intrare. A stat cu inima strânsă că o să‑i facă ceva rău lui Bobi, o să‑l otrăvească, o să‑l omoare, dar zilele au trecut și i s‑a părut că au lăsat‑o în pace.
Pe urmă, taman când credea că au renunțat, s‑a trezit cu hoțul ăla de administrator la ușă. Cică au reclamat vecinii că se cacă Bobi sub geamurile lor și pute și să facă bine să curețe. Când l‑a întrebat cine a reclamat, i‑a spus că n‑are importanță, suficient că știe el, da’ ea era sigură că de fapt administratorul îi poartă pică de când l‑a acuzat în fața tuturor, la ședința de bloc, că umflă întreținerea și fură banii. El a zis atunci că să demonstreze că fură și ea a răspuns că ea nu se pricepe la socoteli de contabil, da’ își dă seama din bunul ei simț că e furăciune. Lumea i‑a ținut partea hoțului și i‑au spus să tacă. “Proștilor”, le‑a zis ea, “vă fură pe toți și voi mai îl și apărați!”. A plecat apoi la ea în apartament, că n‑avea rost să discute cu nesimțiții ăia.
Ajunsese în fața ușii scării și privea sfoara veche și ruptă, singura amintire care‑i rămăsese de la Bobi. Ochii i se umplură de lacrimi și plânse tăcut câteva clipe. Numa’ maidanezu’ Bobi o iubea pe lumea asta. Nici măcar fii-su, Bobi, nu mai dăduse de vreo șapte ani pe la ea, o suna de Paște și de Crăciun și‑i promitea că are să vină, da’ niciodată nu se ținea de cuvânt. Desfăcu bucata de sfoară de pe trunchiul teiului de care era legată și intră în casă, oftând din nou. O făcu ghem în jurul palmei și o așeză cu grijă în vitrina cu bibelouri din sufragerie. Cine știe, poate scapă mititelu’ de la hingheri și vine acasă. Că Bobi e deștept foc și știe să se-ntoarcă. Apoi își făcu o cruce adâncă. “Dă, Doamne, să nu mă amendeze ăștia de la poliție, arză-i-ar focu’ de gabori!”
* * *
Tanti Maria e un personaj imaginar. Bobi e un maidanez imaginar. Iar povestea lor fictivă e o aluzie la felul în care oamenii ajung să iubească fanatic un animal, atunci când nu le prea mai plac proprii lor semeni.
23:09
Frumos scris. Cu sau fara personaje imaginare.
La povestea asta se potriveste de minune vorba rabinului:
…si tu…si tu…si tu ai dreptate…