Tanti Ma­ria oftă din adân­cul ini­mii oprindu-se la col­țul stră­zii, chiar lângă Da­cia ra­bla­gită a lu’ Cos­tică zu­gra­vul, ăla de la pa­tru, de‑i zice toată lu­mea Can­cioc. Ro­țile dezum­flate după 15 ani de ne­miș­care erau in­trate în as­fal­tul tro­tu­a­ru­lui, ca și cum ta­bla ru­gi­nită ar fi ie­șit din pământ pre­cum o plantă ciu­dată. Nu i‑a spus ea de atâ­tea ori să-și ia dracu’ hârbu’ de-acolo că n‑are lu­mea pe unde să treacă? Și el – un ne­sim­țit – i‑a răs­puns că poate o ca­ută moar­tea pe-acasă și ea um­blă bram­bura pe străzi. Nu dă Dum­ne­zeu să moară el pri­mul, fir-ar al dra­cu­lui de mitocan!

Mai avea câ­țiva pași până la ușa scă­rii, dar parcă nu‑i ve­nea să‑i mai facă, ști­ind că n‑o s‑o mai în­tâm­pine Bobi, lă­trând zgo­mo­tos și flu­tu­rându-și coada. Îl lu­a­seră hin­ghe­rii azi di­mi­neață, după ce a re­cla­mat unul, un in­di­vid, că a fost mu­ș­cat. Au chemat‑o și pe ea la po­li­ție, că cică era câi­nele ei. Nu era. Adică era, cumva. Bobi fu­sese me­reu pe lânga blo­cul lor, îi pă­zea de stră­ini, mai clăn­ță­nea și pan­ta­lo­nii câte unuia, da’ el sim­țea omu’ rău, mânca-l-ar mama! Că e plină strada de ne­no­ro­ciți, s‑a în­răit lu­mea asta… ceva de groază. Chiar ea îl bo­te­zase așa, după nu­mele cu care‑l alinta pe fiu-su când era copil.

De când cu scan­da­lul ăsta cu co­pilu’ omorât, l‑au prins hin­ghe­rii pe Bobi și l‑au dus la un adă­post pe la Glina, no­roc că ea i‑a în­tre­bat unde‑l duc. A luat auto­bu­zul și a ple­cat după el, l‑a gă­sit cu chiu cu vai și le‑a zis că vrea să‑l ia acasă. Ăia de la adă­post au zis că tre­buie să sem­neze niște hâr­tii și ea le‑a sem­nat – Dum­ne­zeu știe ce scria pe ele, că ui­tase să-și ia oche­la­rii cu ea. I‑au zis la po­li­ție că se an­ga­jase că‑l in­gri­jește și că‑i răs­pun­ză­toare pen­tru el. Păi îi dă­dea de mân­care și l‑a le­gat cu niște sfori mai groase, da’ Bobi le ru­pea me­reu. De unde să scoată bani de lanț? La ce pen­sie mică are, abia dacă are ce să‑i dea să mă­nânce, să­ră­cuțu’ de el.

Acuma o să se bu­cure ăia de pe scară, fir-ar ei ai dracu’ cu neamu’ lor, că toți s‑au luat de ea și-au înjurat‑o că de ce l‑a adus îna­poi pe Bobi, că e tur­bat și mu­șcă pe toată lu­mea. “Tur­bați sun­teți voi!” le‑a stri­gat tanti Ma­ria și le‑a trân­tit în nas ușa apar­ta­men­tu­lui, așa de tare că i‑a că­zut în cap ca­pa­cul ne­gru de la con­to­rul elec­tric, ăla care e chiar dea­su­pra ușii de la in­trare. A stat cu inima strânsă că o să‑i facă ceva rău lui Bobi, o să‑l otră­vească, o să‑l omoare, dar zi­lele au tre­cut și i s‑a pă­rut că au lăsat‑o în pace.

Pe urmă, ta­man când cre­dea că au re­nun­țat, s‑a tre­zit cu ho­țul ăla de ad­mi­nis­tra­tor la ușă. Cică au re­cla­mat ve­ci­nii că se cacă Bobi sub gea­mu­rile lor și pute și să facă bine să cu­rețe. Când l‑a în­tre­bat cine a re­cla­mat, i‑a spus că n‑are im­por­tanță, su­fi­cient că știe el, da’ ea era si­gură că de fapt ad­mi­nis­tra­to­rul îi poartă pică de când l‑a acu­zat în fața tu­tu­ror, la șe­dința de bloc, că um­flă în­tre­ți­ne­rea și fură ba­nii. El a zis atunci că să de­mon­streze că fură și ea a răs­puns că ea nu se pri­cepe la so­co­teli de con­ta­bil, da’ își dă seama din bu­nul ei simț că e fu­ră­ciune. Lu­mea i‑a ți­nut par­tea ho­țu­lui și i‑au spus să tacă. “Proș­ti­lor”, le‑a zis ea, “vă fură pe toți și voi mai îl și apă­rați!”. A ple­cat apoi la ea în apar­ta­ment, că n‑avea rost să dis­cute cu ne­sim­ți­ții ăia.

Ajun­sese în fața ușii scă­rii și pri­vea sfoara ve­che și ruptă, sin­gura amin­tire care‑i ră­mă­sese de la Bobi. Ochii i se um­plură de la­crimi și plânse tă­cut câ­teva clipe. Numa’ mai­da­nezu’ Bobi o iu­bea pe lu­mea asta. Nici mă­car fii-su, Bobi, nu mai dă­duse de vreo șapte ani pe la ea, o suna de Paște și de Cră­ciun și‑i pro­mi­tea că are să vină, da’ nici­o­dată nu se ți­nea de cu­vânt. Desfăcu bu­cata de sfoară de pe trun­chiul te­iu­lui de care era le­gată și in­tră în casă, oftând din nou. O făcu ghem în ju­rul pal­mei și o așeză cu grijă în vi­trina cu bi­be­lo­uri din su­fra­ge­rie. Cine știe, poate scapă mi­ti­telu’ de la hin­gheri și vine acasă. Că Bobi e deș­tept foc și știe să se-ntoarcă. Apoi își făcu o cruce adâncă. “Dă, Doamne, să nu mă amen­deze ăș­tia de la po­li­ție, arză-i-ar focu’ de gabori!”

* * *

Tanti Ma­ria e un per­so­naj ima­gi­nar. Bobi e un mai­da­nez ima­gi­nar. Iar po­ves­tea lor fic­tivă e o alu­zie la fe­lul în care oa­me­nii ajung să iu­bească fa­na­tic un ani­mal, atunci când nu le prea mai plac pro­prii lor semeni.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. daniel lupu

    Fru­mos scris. Cu sau fara per­so­naje imaginare.
    La po­ves­tea asta se po­tri­veste de mi­nune vorba rabinului:
    …si tu…si tu…si tu ai dreptate…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.