Recunosc din capul locului că nici eu nu știu ce să cred despre povestea asta cu descentralizarea. De aia nici n‑am pomenit nimic de ea, deși e ceva timp de când se tot discută prin presa despre declarațiile unora și altora pe acest subiect. De fiecare dată când porneam cu avânt să scriu câteva rânduri, mă împiedicam în propriile contraargumente și nimic nu părea că se leagă logic. E bine să facem descentralizarea sau nu?
Nici acum nu sunt mai lămurit. Argumentele pro și contra sunt aceleași, nu au înclinat nici unele balanța în favoarea lor. Îmi displac profund cei care azi promovează ideea și îi suspectez de gânduri ticăloase, dar parcă ăia dinaintea lor erau mai breji?
Întotdeauna am crezut – și sper că am reușit să spun suficient de clar asta în alte prilejuri – că reclădirea României nu poate să înceapă altminteri decât prin reclădirea micilor comunități, fie că sunt sate, orașe mici sau chiar cartiere din orașe mai mari. Spiritul de solidaritate pe care îl cere efortul de a redesena destinul nostru nu e ceva ce se naște ca prin farmec sub bagheta unui lider providențial. Dar ca această prefacere să fie măcar posibilă, este nevoie de înzestrarea fiecărei comunități cu atributele voinței și puterii de a‑și determina singură rostul. Cu cât deciziile privind propria viață vor fi mai aproape de fiecare individ, cu atât nevoia de responsabilizare și solidarizare va crește, spre binele întregii comunități și al nației per ansamblu. Este deci bine să facem descentralizare – mi-am zis.
Apoi mi-am amintit cine sunt cei care vor hotărî noile reguli: vestiții baroni ai clasei politice. Și am înțeles repede că în fața noastră se deschide o capcană adâncă, aceea a corupției locale, mai lesne de practicat și mai anevoie de dezvăluit, pentru că forța presei provinciale este infinit mai mică decât cea a marilor ziare cu jurnaliști mai mulți și cu mijloace de investigare. Pe plan local potlogăriile sunt mai lesne acoperite, oamenii sunt mai puțin informați. Există în provincie spiritul civic necesar pentru a păstra un ochi vigilent asupra modului cum se folosesc sumele semnificative care vor lua calea bugetelor regionale și locale? Răspunsul este mai degrabă nu, cred eu.
Îmi spun apoi că judecata istoriei e mai mereu pragmatică. Nu contează că un lucru bun începe printr‑o eroare sau un abuz. Uneori e important să afirmi un principiu, chiar dacă inițial el favorizează doar pe unii și îi așează nemeritat în capul bucatelor. Timpul cerne totul cu neobosita lui cadență și, într-un final, lucrurile bune ajung să iasă la suprafață. Poate că așa e și cu descentralizarea – la început va favoriza boierimea provincială, dar mai târziu lucrurile se vor așeza și rostul ei se va vădi în viața de zi cu zi a comunităților.
Îndată însă gândul mă duce spre istoria românilor: când oare am învățat ceva bun din întâmplările pe care mai degrabă alții ni le-au hărăzit? Când am știut trage folos din necazurile prin care am trecut? Când am fost solidari altfel decât în vremuri de primejdie, când de coeziune atârna viața noastră și a generațiilor ce urmau?
Liviu Dragnea – artizanul acestei descentralizări — spunea într‑o declarație publică recentă că este pentru prima oară când se va realiza o ruptură serioasă de comunism. Îi dau dreptate. Singurul lucru de care nu sunt sigur e direcția în care ne îndreptăm: înainte, spre o societate modernă și civilizată, sau înapoi, către curțile boierilor, cu slugi, vătafi și opincari?
Lasă un comentariu